România, o țară cu resurse, centrale, gaze, hidroenergie și tradiție industrială a ajuns să depindă de importuri. Problema nu este lipsa energiei, ci lipsa unei strategii
România se află astăzi într-o situație greu de imaginat în urmă cu câteva decenii: o țară care producea suficientă energie pentru consumul intern și pentru export către statele vecine a ajuns să depindă, în anumite momente, de importuri pentru echilibrarea sistemului energetic.
Este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale ultimilor 30 de ani.
România nu este o țară lipsită de resurse energetice. Dimpotrivă. Are gaze naturale, energie nucleară, hidroenergie, rezerve de cărbune, un potențial important în domeniul regenerabilelor și o poziție strategică în regiune.
Cu toate acestea, incapacitatea politică și administrativă de a transforma aceste avantaje în unități energetice funcționale a creat o vulnerabilitate care afectează economia și securitatea națională.
În loc să își consolideze independența energetică, România a ajuns să caute soluții de urgență pe o piață regională instabilă, inclusiv în relația cu state care se confruntă ele însele cu dificultăți majore.
Faptul că o țară membră NATO și Uniunea Europeană, cu un potențial energetic semnificativ, ajunge să depindă de importuri de energie, inclusiv din țări care trec printr-un război reprezintă un semnal grav privind fragilitatea propriului sistem.
Energia – tratată ca instrument electoral, nu ca interes strategic
De la guverne de stânga la guverne de dreapta, politica energetică a României a fost prea des tratată ca un instrument electoral pe termen scurt, nu ca o problemă de securitate națională.
După 1989, aproape toate formațiunile politice care au ajuns la putere poartă o parte din responsabilitate pentru situația actuală.
S-au făcut promisiuni, s-au anunțat investiții spectaculoase, s-au prezentat strategii ambițioase, însă cele mai multe proiecte au rămas pe hârtie.
În locul unei direcții stabile, România a avut schimbări repetate de strategie, reorganizări administrative și decizii luate sub presiunea momentului politic.
Energia nu poate fi gestionată ca un program electoral.
În timp ce alte state își construiesc planuri energetice pe termen lung (30–50 de ani), România a funcționat prea des pe logica ciclului electoral. Fiecare guvern a venit cu propriile priorități, propriile strategii și propriile promisiuni, însă proiectele au rămas în zona declarațiilor politice.
România a închis capacități înainte să construiască alternative
Una dintre cele mai grave greșeli strategice a fost reducerea capacităților de producție stabile înainte ca alternativele să fie pregătite.
Închiderea unor exploatări miniere și reducerea producției pe cărbune au fost prezentate drept pași necesari în tranziția energetică.
Problema nu a fost obiectivul de modernizare, ci modul în care a fost făcută tranziția.
România a renunțat la capacități care asigurau energie constantă fără să aibă suficiente centrale noi, capacități de stocare și infrastructură modernizată.
Un sistem energetic nu poate funcționa doar pe baza unor surse dependente de condițiile meteorologice. O țară are nevoie de energie disponibilă permanent, mai ales în perioade de criză.
Hidrocentrale blocate, miliarde investite și energie care nu ajunge în sistem
O absurditate a sistemului energetic românesc este și existența unor proiecte hidroenergetice aproape finalizate, dar care nu produc energie.
Investiții începute înainte de 1989, unele realizate în proporție de 80-90%, au rămas blocate ani întregi din cauza disputelor administrative și juridice inițiate de ong-uri.
Cazuri precum Răstolița sau Bumbești-Livezeni arată o problemă profundă: România are infrastructură energetică construită, dar incapabilă să o exploateze.
La blocajul proiectelor hidroenergetice din România a contribuit și USR, prin demersul de a contesta la Curtea Constituțională legea care urmărea deblocarea și finalizarea unor hidrocentrale aflate în diferite stadii de execuție, proiecte în care statul român investise deja sume considerabile și care ar fi putut aduce energie suplimentară în Sistemul Energetic Național.
Argumentul invocat a fost protecția mediului. Însă criticii acestei abordări au atras atenția că România nu discuta despre construirea unor noi baraje în zone neatinse, ci despre finalizarea unor investiții existente, unele realizate în proporție de 80-90%, care puteau contribui direct la securitatea energetică a țării.
Într-un moment în care întreaga Europă își reevaluează politica energetică, iar statele încearcă să își reducă dependența de importuri, blocarea unor capacități interne de producție a fost considerată de numeroși specialiști o decizie care a intrat în contradicție cu interesul strategic al României.
Ulterior, prin reprezentanții săi aflați în poziții de conducere în domeniul mediului, USR a continuat să promoveze o abordare pe care criticii au considerat-o dăunătoare pentru dezvoltarea capacităților energetice ale României. Aceștia au susținut că astfel de decizii ale reprezentanților USR au ignorat realitatea unui sistem energetic care are nevoie de fiecare megawatt disponibil și au tratat producția internă de energie ca pe un obiectiv secundar.
În timp ce România se confruntă cu riscul creșterii dependenței de importuri în perioade critice, întrebarea fundamentală rămâne: își poate permite un stat să amâne valorificarea unor capacități energetice deja construite și pentru care au fost cheltuite resurse publice importante?
Niciun stat responsabil nu poate trata securitatea energetică drept un obiectiv negociabil. Energia nu înseamnă doar producție și consum, ci reprezintă baza economiei, a industriei, a competitivității și a siguranței naționale.
Problema nu este existența dezbaterii privind protecția mediului, ci faptul că România a ajuns să își limiteze singură capacitatea de producție într-un moment în care independența energetică a devenit una dintre cele mai importante componente ale securității naționale.
Într-un moment în care țara discută despre securitate energetică, este greu de justificat faptul că investiții de miliarde de lei stau nefolosite.
Mediul trebuie protejat, dar nu în detrimentul dezvoltării
Protecția mediului este o obligație fundamentală a oricărui stat modern. Nimeni nu contestă necesitatea respectării normelor europene și protejării ecosistemelor.
Problema apare atunci când procedurile administrative și juridice permit blocarea unor proiecte strategice timp de ani de zile.
Un stat responsabil trebuie să găsească echilibrul între protecția naturii și securitatea energetică.
Nu este normal ca investiții strategice, realizate din bani publici și aproape finalizate, să rămână inactive pentru perioade nedeterminate.
Decizia CCR și disputa privind proiectele hidroenergetice
Decizia Curții Constituționale de a respinge sesizarea privind legea care facilitează finalizarea unor proiecte hidroenergetice reprezintă un moment important pentru politica energetică a României.
Președinția contestase actul normativ, invocând riscuri privind protecția mediului și respectarea legislației europene.
CCR a considerat însă că legea este constituțională și că statul trebuie să poată găsi un echilibru între protecția mediului și necesitatea asigurării securității energetice.
Dincolo de disputa juridică, această situație scoate la iveală un conflict mai profund: cât de mult își poate permite România să sacrifice capacități energetice într-un moment în care întreaga Europă vorbește despre independență energetică?
Când activismul de mediu intră în conflict cu interesul strategic
Aceste ong-uti susțin că proiectele hidroenergetice ar afecta biodiversitatea și ecosistemele râurilor. În multe cazuri, ONG-urile invocă protecția unor specii de insecte sau alte elemente ale ecosistemelor locale.
Pe cine reprezintă, de fapt, aceste ONG-uri?
Deși ONG-urile susțin că reprezintă „societatea civilă”, ele nu au un mandat democratic și nu este clar pe cine reprezintă concret.
Mai mult, unele organizații sunt finanțate din granturi internaționale sau din fonduri europene, ceea ce ridică întrebări privind interesele reale din spatele unor campanii agresive împotriva proiectelor energetice românești.
Există și suspiciuni, vehiculate de unii experți în energie, că blocarea unor investiții strategice din România ar putea servi indirect interesele unor mari companii energetice din afara țării.
Într-un context european în care piața energiei este extrem de competitivă, fiecare capacitate de producție contează. Cu cât România produce mai puțină energie intern, cu atât dependența de importuri crește.
Infrastructura strategică a unui stat nu poate depinde la nesfârșit de procese inițiate de organizații private care nu au responsabilitate directă față de sistemul energetic sau față de consumatorii români.
Criticii acestor organizații spun că activismul radical împotriva hidrocentralelor ridică semne de întrebare serioase, mai ales în contextul în care România are nevoie de capacități noi de producție pentru a-și menține independența energetică. Într-o piață europeană extrem de competitivă, fiecare megawatt produs intern contează.
Legislație instabilă și birocrație care alungă investițiile
Un alt obstacol major este lipsa unui cadru legislativ predictibil.
În energie, investițiile se fac pe zeci de ani. Nicio companie serioasă nu poate construi proiecte majore într-un mediu în care regulile se schimbă frecvent.
Taxarea, plafonarea prețurilor, autorizările, regulile de piață și condițiile de investiții au fost modificate în repetate rânduri.
În loc să creeze stabilitate, statul român a generat incertitudine.
Un proiect energetic important poate pierde ani întregi în proceduri administrative, în timp ce necesarul de energie crește de la o lună la alta.
SMR, proiectele noi și marea problemă a României
În mijlocul unei crize energetice care a readus în prim-plan problema independenței și securității energetice, România discută tot mai intens despre noi tehnologii de producție a energiei, printre care se află și reactoarele modulare mici (SMR – Small Modular Reactors).
La nivel internațional, SMR ar putea reprezenta o posibilă direcție de dezvoltare a industriei nucleare. Numeroase state analizează posibilitatea utilizării acestei tehnologii ca parte a tranziției către un sistem energetic mai stabil și cu emisii reduse de carbon.
Problema nu este tehnologia în sine.
Problema este o întrebare mult mai incomodă: poate România să își permită să deschidă noi fronturi de investiții energetice înainte de a finaliza proiectele strategice începute deja și pentru care s-au cheltuit miliarde de euro?
O țară care dispune de resurse naturale importante, care are tradiție în domeniul nuclear, care a construit hidrocentrale, centrale electrice și infrastructură energetică de miliarde de euro, ajunge astăzi să discute despre noi proiecte în timp ce o parte dintre investițiile existente rămân neutilizate.
România nu duce lipsă de proiecte. România duce lipsă de continuitate, de prioritizare și de capacitatea administrativă de a transforma investițiile în energie produsă efectiv.
Hidrocentralele României – miliarde investite, energie care nu ajunge în sistem
Cel mai bun exemplu al eșecului politic românesc îl reprezintă proiectele hidroenergetice începute înainte de 1989 și rămase neterminate sau blocate.
România are un avantaj natural pe care multe state europene îl invidiază: un potențial hidroenergetic important, o experiență de zeci de ani în domeniu și o infrastructură construită în mare parte înainte de 1990.
Cu toate acestea, o parte importantă din acest avantaj a fost pierdută prin decizii politice contradictorii, schimbări legislative și lipsa unei strategii coerente.
Cazul hidrocentralei de la Răstolița(județul Mureș) este emblematic – imaginea perfectă a blocajului energetic românesc.
Proiectul, început înainte de 1989, a fost realizat într-o proporție foarte mare și ar putea aduce o capacitate suplimentară de producție și reglaj în sistemul energetic național, a rămas ani de zile blocat în dispute administrative și juridice.
Într-un moment în care România vorbește despre securitate energetică, este greu de justificat faptul că investiții aproape finalizate nu produc energie.
Situația este cu atât mai paradoxală cu cât hidroenergia nu înseamnă doar producție de electricitate.
Hidrocentralele oferă flexibilitate sistemului energetic. Ele pot regla rapid producția atunci când energia eoliană sau solară fluctuează și reprezintă una dintre cele mai importante forme de echilibrare a rețelei.
Practic, România are nevoie de astfel de capacități exact în perioada în care își extinde producția din surse regenerabile.
Bumbești-Livezeni și alte proiecte blocate
Răstolița nu este un caz izolat. Amenajarea hidroenergetică Bumbești-Livezeni de pe râul Jiu este un alt exemplu al unei investiții care a consumat resurse importante și care a rămas ani întregi în incertitudine.
În loc ca aceste proiecte să contribuie la securitatea energetică a țării, ele au devenit simboluri ale incapacității statului de a lua decizii clare.
Problema nu este existența procedurilor de mediu. Un stat modern trebuie să protejeze natura.
Problema este lipsa unui mecanism eficient prin care interesul de mediu și interesul strategic național să fie analizate într-un timp rezonabil.
Niciun stat serios nu trebuie să permită ca investițiile energetice de importanță națională să rămână blocate decenii.
România anunță proiecte noi, dar adevărata problemă rămâne finalizarea celor existente În ultimii ani au fost anunțate numeroase investiții energetice.
Ministerul Energiei a prezentat mai multe proiecte considerate importante:
– finalizarea centralei pe gaz de la Iernut, cu o capacitate de aproximativ 430 MW;
– punerea în funcțiune a hidrocentralei Răstolița;
– dezvoltarea centralei în cogenerare de la Năvodari;
– finalizarea proiectului de la Mintia, o centrală pe gaz cu o capacitate totală planificată de aproximativ 1.750 MW;
– dezvoltarea unor capacități regenerabile finanțate prin PNRR;
– extinderea capacităților de stocare în baterii.
Aceste proiecte sunt necesare, întrucât România are nevoie de capacități noi de producție.
Dar lecția ultimelor decenii ar trebui să fie una clară: anunțarea unui proiect nu înseamnă producție de energie.
În energie contează doar momentul în care megawatul intră efectiv în sistem.
România are o istorie lungă de proiecte începute sau ”pe hârtie”.
Cernavodă, SMR și problema priorităților
Aceeași întrebare apare și în cazul energiei nucleare.
România are deja experiență în domeniu și operează Centrala Nuclearoelectrică de la Cernavodă.
Proiectul Unităților 3 și 4 reprezintă una dintre cele mai importante investiții strategice pentru România.
Derulat prin EnergoNuclear SA, filială a Nuclearelectrica, proiectul urmărește construirea a două noi reactoare nucleare și are ca termen estimativ de finalizare perioada 2031–2032.
Punerea în funcțiune a Unităților 3 și 4 ar reprezenta o creștere majoră a capacității de producție stabilă a României.
În acest context apare o întrebare legitimă:
Nu ar trebui, oare, accelerată mai întâi o investiție nucleară bazată pe o tehnologie deja cunoscută și operată de România, înainte de lansarea unor proiecte complet noi?
Nu este o respingere a progresului tehnologic.
Este o problemă de prioritizare.
Marea problemă a României: lipsa continuității
După 1989, aproape toate partidele politice care au guvernat România poartă o parte din responsabilitatea pentru situația actuală.
Energia a fost tratată prea des ca un domeniu electoral, nu ca o componentă fundamentală a securității naționale.
Fiecare guvern a venit cu propriile priorități, propriile strategii și propriile promisiuni. Au fost anunțate proiecte spectaculoase, au fost prezentate planuri ambițioase, dar ele au rămas în zona declarațiilor.
În energie, însă, timpul politic și timpul tehnic sunt complet diferite.
Un ministru poate avea un mandat de câteva luni sau câțiva ani.
O centrală electrică are nevoie de decenii de funcționare.
O hidrocentrală, o unitate nucleară sau o rețea de transport energetic nu se construiesc pentru următoarele alegeri, ci pentru următoarele generații.
Una dintre cele mai mari greșeli strategice ale României a fost lipsa unei viziuni pe termen lung și incapacitatea de a păstra direcțiile importante indiferent de schimbările politice, întrucât:
– s-au luat decizii de închidere a unor capacități înainte ca alternativele să fie pregătite.
– s-au blocat proiecte hidroenergetice.
– s-au întârziat investiții majore.
– s-au schimbat frecvent regulile legislative.
Rezultatul este vizibil astăzi:
România are resurse. Are specialiști. Are infrastructură. Are proiecte.
Dar are prea puțină energie nouă pusă efectiv în funcțiune.
Înainte de energia viitorului, România trebuie să își recupereze ”energia pierdută”
SMR ar putea, eventual, face parte din viitorul energetic al României, dar nu poate deveni o scuză pentru ignorarea problemelor actuale.
România nu poate construi o strategie energetică solidă dacă lasă în urmă investiții începute, miliarde cheltuite și capacități care ar putea produce energie astăzi.
O țară care nu reușește să finalizeze și să pună în funcțiune hidrocentrale aproape gata, dar discută despre proiecte tehnologice de ultimă generație transmite un mesaj îngrijorător.
Problema energetică a României nu este lipsa ideilor.
Este lipsa disciplinei strategice. Securitatea energetică nu se construiește prin promisiuni și proiecte prezentate pe hârtie.
Mai întâi trebuie finalizat ceea ce s-a început.
Mai întâi trebuie valorificate resursele și investițiile deja existente.
Abia apoi România poate construi, cu adevărat, energia viitorului.
Mitul Dunării: o explicație prea simplă pentru o problemă mult mai profundă
În ultima perioadă, una dintre explicațiile vehiculate pentru problemele energetice a fost nivelul scăzut al Dunării.
Este adevărat că un debit redus poate afecta producția hidroenergetică. Este un factor care trebuie luat în calcul, dar reducerea întregii crize energetice la nivelul Dunării reprezintă o evitare a problemei reale.
Un sistem energetic puternic trebuie să fie construit pentru a rezista la secetă, ierni dificile, conflicte internaționale și variații de piață.
Seceta nu creează vulnerabilitatea. Seceta doar arată cât de nepregătit este sistemul.
De la exportator regional la importator vulnerabil
România a fost mult timp unul dintre puținele state din regiune capabile să producă suficientă energie pentru consum propriu și pentru export.
Astăzi, această poziție s-a schimbat.
Reducerea capacităților interne, lipsa investițiilor finalizate și blocarea unor proiecte strategice au redus rezerva de siguranță a sistemului.
O țară care avea un oarecare avantaj energetic a ajuns să depindă de evoluțiile pieței regionale.
Într-o perioadă în care securitatea energetică a devenit o problemă geopolitică, această vulnerabilitate nu mai poate fi ignorată.
Factura este plătită de români
Criza energetică actuală nu este rezultatul unei singure decizii și nici al unui singur guvern.
Este rezultatul acumulării unor greșeli:
– lipsa unei strategii energetice coerente după 1989;
– schimbarea permanentă a direcțiilor politice;
– închiderea unor capacități înainte de construirea alternativelor;
– blocarea proiectelor hidroenergetice;
– legislație instabilă;
– birocrație excesivă;
– politizarea companiilor energetice;
– lipsa unei viziuni pe termen lung.
De la energia independenței la recomandarea de a stinge lumina: paradoxul unei Românii cu resurse, dar fără strategie
Criza energetică actuală ridică o întrebare dificilă, dar esențială: cine apără, în final, interesul energetic strategic al României?
Energia nu este doar o marfă tranzacționată pe o piață. Este infrastructură critică, este fundament pentru economie, competitivitate și siguranță națională. Un stat modern trebuie să protejeze mediul și să respecte regulile europene, dar are în același timp obligația de a garanta securitatea energetică a propriilor cetățeni și a economiei.
România a plătit deja un preț ridicat pentru lipsa de continuitate, pentru decizii amânate și pentru incapacitatea de a transforma investițiile strategice în capacități funcționale.
Iar una dintre cele mai puternice imagini ale acestei vulnerabilități a apărut atunci când populația a fost îndemnată să reducă consumul de energie în orele de vârf.
În contextul presiunilor asupra sistemului energetic național, premierul interimar a făcut apel către populație și marii consumatori să limiteze utilizarea energiei electrice în intervalele critice de seară, explicând că în restul zilei sistemul nu întâmpină aceleași dificultăți.
Din punct de vedere tehnic, astfel de măsuri pot fi utilizate pentru echilibrarea unui sistem energetic. Orice țară se poate confrunta cu perioade în care producția și consumul trebuie ajustate temporar.
Dar dincolo de explicația tehnică rămâne o întrebare care nu poate fi ignorată:
Cum a ajuns România, o țară cu gaze naturale, energie nucleară, hidroenergie, resurse de cărbune, specialiști și o tradiție industrială importantă, să ajungă în situația de a cere populației să consume mai puțin pentru ca sistemul să facă față?
Problema României nu este că populația consumă prea mult. Problema este că statul nu a reușit să transforme propriile avantaje energetice în suficiente capacități de producție stabile și moderne.
Cu câteva decenii în urmă, România construia centrale, dezvolta infrastructură energetică și avea capacitatea de a produce suficient pentru consumul intern și pentru export. Astăzi, aceeași țară discută despre reducerea consumului ca soluție de echilibru pentru un sistem care ar fi trebuit să fie mult mai rezistent.
Mesajul are și o puternică încărcătură simbolică. Nu este pentru prima dată când românilor li se cere să facă economii la energie în perioade dificile.
În anii ’70 și ’80, populația era de asemenea îndemnată să reducă drastic consumul de electricitate, însă într-un context complet diferit: cel al economiei centralizate comuniste, al deciziilor politice privind producția și exporturile de energie și al politicilor de austeritate impuse de stat.
Astăzi, România este stat membru al Uniunii Europene și NATO, are acces la piețe energetice integrate, dispune de companii energetice importante și beneficiază de tehnologii moderne.
Tocmai de aceea comparația nu trebuie făcută între două epoci politice diferite, ci între două imagini care ridică aceeași întrebare fundamentală:
De ce trebuie ca cetățeanul să fie mereu înțelegător atunci când statul(din cauza politicienilor) nu reușește să își construiască la timp capacitățile energetice necesare?
O societate modernă poate cere eficiență și responsabilitate în consum, dar economisirea nu poate deveni substitut pentru investiții și pentru incapacitatea politicienilor.
O economie competitivă are nevoie de energie sigură, disponibilă și accesibilă. Industria nu se dezvoltă prin reducerea permanentă a consumului, iar independența energetică nu se construiește prin apeluri repetate către populație de a utiliza mai puțin.
În realitate, problema este diferența dintre potențialul energetic al României și capacitatea statului de a-l valorifica.
O țară care discută despre reactoare modulare mici, noi investiții nucleare, tranziție energetică și proiecte de miliarde de euro trebuie să răspundă mai întâi unei întrebări simple:
Cum a ajuns România de la o țară care exporta energie la o țară care își roagă cetățenii să stingă lumina seara?
Răspunsul se află în lipsa unei strategii coerente, a continuității deciziilor și a capacității de a transforma investițiile în energie produsă efectiv.
Pentru că securitatea energetică nu se măsoară în promisiuni și proiecte anunțate, ci se măsoară în sisteme energetice care funcționează, în megawați disponibili și în capacitatea unui stat de a-și proteja cetățenii atunci când apar momente dificile.
Ironia maximă ar fi ca, într-o seară, o lumânăre să revină pe mesele românilor.
Nu pentru atmosfera unei seri liniștite. Nu pentru farmecul lucrurilor simple. Nu pentru tradiție sau pentru acel moment de reculegere în care o flacără aprinsă are o semnificație aparte.
Ci pentru că, într-un anumit moment, într-o țară cu gaze naturale, energie nucleară, hidroenergie și resurse importante, lumina unei lumânări ar putea deveni soluția de avarie într-o casă care ar fi trebuit să aibă electricitate.
Vom lua cina la lumina ei. Vom citi o carte. Un copil își va face temele lângă flacăra ei.
Dar nu pentru că am ales voluntar întoarcerea la o viață mai austeră, nici pentru că întunericul ar fi devenit o nouă formă de romantism și nici pentru că am redescoperit, din nostalgie, farmecul lucrurilor simple.
Lumânarea are locul ei.
În casele multor creștini există o candelă aprinsă lângă icoane. Oamenii se roagă la lumina ei, citesc un acatist și caută un moment de liniște și apropiere de Dumnezeu.
Acea lumină este o alegere. Ea există pentru credință, pentru tradiție, pentru reculegere și pentru simbolul unei lumini interioare care nu depinde de rețeaua electrică.
Problema apare atunci când lumânarea își pierde semnificația firească și ajunge să simbolizeze nu credința, ci vulnerabilitatea unui sistem energetic.
Atunci când premierul unei țări care dispune de gaze naturale, energie nucleară, hidroenergie și resurse importante le cere cetățenilor să consume mai puțină energie în orele de vârf, întrebarea nu mai este cât de responsabil consumă populația, ci de ce un stat cu un asemenea potențial nu reușește să producă și să gestioneze suficientă energie pentru propriile nevoi.
Nu putem transforma lipsa investițiilor finalizate într-o lecție de simplitate și nici blocajele administrative, politice, întârzierile și lipsa unei strategii coerente într-o nouă normalitate.
Lumânarea nu este problema. Lumânarea este simbolul.
Simbolul unei țări care nu duce lipsă de energie în pământ, în râuri sau în proiecte începute, ci duce lipsă de decizii duse până la capăt.
Pentru că lumina unei candele aprinse pentru rugăciune are un rost.
Dar lumina unei case, a unei școli, a unui spital sau a unei fabrici trebuie să fie asigurată de un sistem energetic funcțional.
Energia unei națiuni se măsoară în centrale finalizate, în investiții puse în funcțiune și în lumina care rămâne aprinsă atunci când oamenii au nevoie de ea.
Iar dacă vom aprinde o lumânare, ar trebui să o facem pentru rugăciune, pentru tradiție, pentru un moment de liniște sau pentru apropierea dintre oameni.
Nu pentru că un stat care are toate resursele necesare nu a reușit să țină lumina aprinsă.
Accesează și:
– 25.06.2026: CCR respinge sesizarea Președinției și deblochează marile proiecte hidroenergetice – ”stiridigitale.ro”
– 18.05.2026: Senatul a votat: ONG-urile vor fi obligate să își declare public finanțările – ”stiridigitale.ro”
– 28.02.2026: Cum ajung ONG-urile să blocheze proiectele hidroenergetice ale României și implicațiile pentru securitatea energetică – ”stiridigitale.ro”
– 23.01.2026: Av. Marian Nazat: „USR nu reprezintă progresul sau modernizarea, ci anularea democrației reale” – ”stiridigitale.ro”
Foto: ”magnific.com”
