Cuvântul duhovnicesc al monahului Iachint, ucenicul de chilie al Sfântului Părinte Cleopa, ne cheamă la o întoarcere adevărată la Dumnezeu și la redescoperirea vieții în Hristos.
Într-o lume care aleargă fără încetare, în care omul este aproape permanent conectat la zgomotul informației, al rețelelor sociale, al grijilor materiale și al nenumăratelor preocupări cotidiene, există un loc în care creștinul este chemat să învețe din nou să tacă: înaintea lui Dumnezeu. Putem avea biserici pline, putem vedea oameni venind la Sfânta Liturghie, aprinzând lumânări, închinându-se la icoane și la sfintele moaște, ascultând Sfânta Evanghelie și rostind rugăciuni, și totuși, după ce ies pe ușa bisericii, să revină aproape imediat la aceleași griji, aceleași neliniști, aceleași patimi și aceeași alergare după lucrurile trecătoare.
Nu este nicidecum un cuvânt de judecată asupra celor care vin la biserică și nici o punere la îndoială a binecuvântării de a participa la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, ci o chemare la cercetarea cu smerenie a propriei inimi, înaintea lui Dumnezeu: când pășim pragul bisericii, venim oare numai pentru că așa ne-am obișnuit, pentru că aceasta este rânduiala în care am crescut sau pentru că ne cheamă cu adevărat dorul după Dumnezeu? Venim să-L căutăm pe Hristos, să ne întâlnim cu El în taina rugăciunii și a Sfintelor Sale Taine, să-I ascultăm cuvântul și să-I încredințăm viața noastră, sau rămânem numai la cele din afară, fără ca inima să se plece înaintea Lui și fără ca întâlnirea cu Hristos să lucreze în noi o adevărată înnoire a vieții?
Această întrebare se află în centrul unei reflecții profunde asupra vieții creștine, așa cum se desprinde din scrierile monahului Iachint, ucenicul de chilie al Sfântului Cleopa, care pune în lumină o realitate esențială: credința nu poate rămâne doar la nivelul unei apartenențe exterioare, ci trebuie să devină viață, iar viața aceasta trebuie să fie trăită în Hristos, în Biserică, în rugăciune, în Sfintele Taine și în nevoință.
Monahul Iachint scrie:
„Prin trăirea obștește a vieții Bisericii – Trupul lui Hristos, ca să ne aflăm întru El, împreună cu Maica Domnului, cu toți Sfinții și cu Prorocul David care, în Duhul Sfânt, se roagă și ne învață să ne rugăm: „Eu către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara şi dimineaţa şi la amiază-zi spune-voi şi voi povesti, şi va auzi glasul meu. Izbăvi-va cu pace sufletul meu de cei ce se apropie de mine, că întru mulţi era cu mine. Auzi-va Dumnezeu, şi-i va smeri pe dânşii, Cel ce este mai-nainte de veci. Că nu este lor schimbare, că nu s-au temut de Dumnezeu, întins-a mâna Sa spre răsplătire; spurcat-au aşezământul Lui. Împrăştiatu-s-au de mânia feţei Lui, şi s-au apropiat inimile lor. Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untuldelemn, şi acelea sunt săgeţi. Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. Iar Tu, Dumnezeule, pogorî-vei pe dânşii în groapa stricăciunii. Bărbaţii sângiurilor şi ai vicleşugului nu-şi vor înjumătăţi zilele lor; iar eu, Doamne, voi nădăjdui spre Tine” (Psalmul 54, 15-25). ”
În spatele acestei afirmații se află convingerea că viața creștină nu înseamnă doar participarea exterioară la slujbele Bisericii, ci intrarea reală și permanentă în viața lui Hristos. Omul este chemat să nu-L trăiască pe Dumnezeu doar ca pe o parte a vieții sale, ci să-și așeze întreaga existență în Hristos, împreună cu ceilalți membri ai Bisericii.
De aceea, „trăirea obștească a vieții Bisericii” nu este prezentată doar ca o formă de organizare comunitară, ci ca un mod de a ieși din individualism, din voia proprie și din tendința de a-și construi fiecare propria măsură a credinței. A trăi în Biserică înseamnă, în această perspectivă, să te lași modelat de Hristos prin comuniune, rugăciune, Euharistie, pocăință, nevoință și slujirea celuilalt.
Psalmul 54 este folosit tocmai pentru a accentua această dimensiune a luptei duhovnicești. „Cei ai vicleșugului” reprezintă, în lectura autorului, realitatea păcatului, a înșelării și a despărțirii de Dumnezeu, iar omul este chemat să nu se bizuie pe propria putere, ci să-și „arunce spre Domnul grija” și să nădăjduiască în El.
Prin urmare, ideea centrală ar putea fi exprimată astfel: nu este suficient să aparții Bisericii la nivel exterior; trebuie să ajungi să trăiești efectiv în Hristos, iar această viață se verifică prin felul în care te raportezi la Dumnezeu, la comunitatea Bisericii și la propria ta voință.
Astfel, conform monahului Iachint, omul care rămâne doar la o formă exterioară de credință riscă să se înșele pe sine: poate crede că este aproape de Dumnezeu, în timp ce își păstrează propriile criterii, propriile comodități și propriul mod de viață. De aceea, „trăirea obștească” devine pentru el nu un element secundar, ci unul dintre mijloacele prin care omul își vede propriul vicleșug, se smerește și învață să trăiască nu după voia sa, ci după voia lui Dumnezeu.
Într-un sens și mai profund, mesajul este: Hristos nu este doar Cel în care credem, ci Cineva în care trebuie să învățăm să trăim. Iar această viață nu se trăiește izolat, după propriile criterii, ci în comuniune, în ascultare, în jertfă și în iubire.
De ce mergem la biserică?
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem adresa, nu despre ceilalți, ci despre noi înșine.
Unii vin la biserică și din alte motive decât dorința de a se apropia de Dumnezeu. Pentru unii, biserica a devenit mai degrabă un loc de întâlnire și de socializare, un loc în care se schimbă vorbe, se urmăresc oameni, se observă ce fac ceilalți și se comentează cele văzute, iar atenția se mută încet de la Dumnezeu către cele din jur. Alții vin din obișnuință, pentru că așa au fost crescuți, pentru că așa se cuvine în familie sau pentru că simt că trebuie să fie acolo, fără ca această prezență să fi ajuns încă să fie însoțită de o adevărată lucrare a inimii. Și există situații în care omul este prezent la slujbă, dar rămâne mai preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul lui decât de întâlnirea tainică cu Dumnezeu.
Nu spunem acestea pentru a-i judeca pe cei care vin astfel, pentru că nu cunoaștem inima nimănui și nici măsura în care Dumnezeu lucrează, în taină, în sufletul fiecăruia. Mai mult, fiecare dintre noi are nevoie să se întrebe înaintea lui Dumnezeu dacă nu cumva, uneori, și propria noastră prezență în biserică rămâne mai mult una exterioară decât una lăuntrică. Căci este ușor să observăm risipirea altuia și mult mai greu să vedem risipirea din noi înșine; este ușor să vedem cine vorbește, cine privește, cine întârzie sau cine nu este atent, dar adevărata lucrare duhovnicească începe atunci când încetăm să mai cercetăm pe ceilalți și începem să ne cercetăm propria inimă.
De aceea, întrebarea nu este ce fac ceilalți în biserică, ci ce facem noi înaintea lui Dumnezeu. Pentru ce am venit? Ce căutăm aici? Unde ne este mintea în timpul Sfintei Liturghii? Unde ne este inima? Îl căutăm pe Hristos sau suntem preocupați de orice altceva? Venim să ne rugăm, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu și să învățăm a face voia Lui, sau rămânen doar persoane prezente într-un loc sfânt?
Pentru că una este să mergem la biserică și alta este să venim cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Una este doar să fim de față la Sfânta Liturghie și alta este să ne rugăm cu inimă trează. Una este să auzim Sfânta Evanghelie și alta este să primim cuvântul lui Hristos în adâncul sufletului. Una este să fim înconjurați de cele sfinte și alta este să ne lăsăm noi înșine atinși și schimbați de sfințenia înaintea căreia stăm.
Iar omul care începe să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu ajunge, mai devreme sau mai târziu, să nu mai vină înaintea Lui numai pentru a-I cere lucruri, ci să-I spună cu smerenie: „Doamne, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu.” Atunci începe adevărata așezare a sufletului, pentru că nu mai venim înaintea lui Dumnezeu doar cu voia noastră, cu dorințele noastre și cu grijile noastre, ci începem să-I cerem să ne lumineze, să ne îndrepte și să ne învețe cum să trăim după voia Lui.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învățăm: să nu confundăm prezența noastră în biserică cu apropierea noastră de Dumnezeu. Biserica ne deschide calea către Hristos, Sfânta Liturghie ne așază înaintea Lui, cuvântul Evangheliei ne cheamă la pocăință, iar Sfintele Taine ne împărtășesc de viața dumnezeiască; dar toate acestea ne cheamă la o lucrare lăuntrică, la o inimă care să se întoarcă sincer către Dumnezeu și să spună, în taina ei: „Doamne, Luminează-mă, îndreptează-mă și învață-mă să fac voia Ta.”
Aici începe adevărata trăire.
Putem fi în biserică, dar cu inima departe
În marile orașe, această realitate este cu atât mai apăsătoare, pentru că omul zilelor noastre trăiește într-o necontenită alergare, iar această grabă, această risipire și această neliniște pe care le purtăm cu noi pretutindeni pot ajunge, fără să ne dăm seama, până și în biserică. Suntem obișnuiți să răspundem mereu la ceva, să privim mereu un ecran, să primim mereu o veste, să urmărim mereu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, iar mintea noastră, deprinsă cu neîncetata mișcare a lumii, cu greu mai știe să se oprească și să stea în tăcere înaintea lui Dumnezeu.
De aceea, se poate întâmpla să fim cu trupul în biserică, înaintea Sfântului Altar, în mijlocul rugăciunii Bisericii, și totuși mintea să ne fie risipită în cele ale lumii, iar inima să nu fi ajuns încă să se așeze înaintea lui Hristos. Ascultăm Sfânta Evanghelie, dar gândul nostru aleargă la cele pe care le avem de făcut; auzim rugăciunile, dar înlăuntrul nostru continuă să se desfășoare grijile zilei; ne închinăm înaintea sfintelor icoane și a sfintelor moaște, dar nu reușim să rămânem nici măcar câteva clipe în liniște, pentru ca sufletul să se adune și să înțeleagă înaintea Cui se află.
Și poate tocmai aici avem nevoie de o întoarcere lăuntrică, de acea adunare a minții în inimă despre care vorbesc Părinții Bisericii. Când intrăm în biserică, nu intrăm doar într-un spațiu diferit de celelalte locuri în care ne desfășurăm viața, ci venim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, este bine să lăsăm, pe cât ne este cu putință, cele din afară și să ne coborâm cu mintea în taina inimii, acolo unde fiecare dintre noi poate sta înaintea Domnului fără măști, fără cuvinte multe și fără nevoia de a arăta ceva oamenilor.
Poate că avem nevoie, mai ales după Sfânta Liturghie și după întâlnirea cu cele sfinte, să nu ne grăbim să risipim ceea ce am primit. Harul lui Dumnezeu lucrează în taină, iar sufletul are nevoie de liniște pentru a primi și a păstra lucrarea lui. După ce am stat înaintea Sfântului Altar, după ce am ascultat cuvântul lui Dumnezeu și ne-am rugat, poate că nu este întotdeauna nevoie să ne întoarcem imediat la zgomotul lumii, la telefoane, la știri, la discuții și la toate grijile care ne așteaptă afară. Poate că este bine să păstrăm puțin din tăcerea bisericii și în sufletul nostru, să mergem o vreme în liniște și să lăsăm harul să se așeze în noi.
Pentru că sufletul are nevoie să păzească ceea ce a primit. Sunt clipe în care tăcerea poate fi o rugăciune, în care smerenia poate fi o mulțumire și în care faptul că nu spunem nimic despre ceea ce am trăit înaintea lui Dumnezeu poate fi tocmai felul în care păstrăm acel lucru în taina inimii.
De aceea, după ce ieșim din biserică ar trebui să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu sufletul nostru cât timp am stat înaintea lui Dumnezeu. Am plecat mai liniștiți? Am plecat cu mai multă smerenie? S-a trezit în noi dorința de a ne îndrepta viața? Am primit vreun cuvânt al Sfintei Evanghelii pe care să-l purtăm cu noi? S-a născut în inimă măcar puțin dor după Dumnezeu? Am simțit nevoia să-I spunem: „Doamne, învață-mă să fac voia Ta”?
Pentru că adevărata roadă a venirii noastre la biserică nu se măsoară numai în faptul că am fost prezenți la slujbă, ci și în ceea ce rămâne în noi după ce slujba s-a încheiat. Dacă am stat înaintea lui Dumnezeu, să rămână în noi dorința de Dumnezeu; dacă am ascultat Evanghelia, să rămână în noi dorința de a o împlini; dacă ne-am rugat pentru pace, să încercăm să păstrăm pacea primită; dacă ne-am apropiat de cele sfinte, să ieșim dintre ele cu mai multă smerenie și cu mai multă grijă pentru sufletul nostru.
Poate că acesta este și unul dintre înțelesurile cuvântului Mântuitorului: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.” (Ioan 15, 4). Nu doar să venim înaintea Lui pentru o vreme, nu doar să ne apropiem de El într-un anumit ceas al săptămânii, ci să învățăm, încetul cu încetul, să rămânem în El și după ce ieșim din biserică, să-L purtăm în minte, în inimă și în toate cele pe care le facem.
Putem pleca dintr-o biserică și să ne întoarcem imediat în zgomotul lumii, dar putem pleca și păstrând în suflet o tăcere sfântă, o rugăciune, o pace și un gând către Dumnezeu.
Atunci venirea la biserică încetează să mai fie doar o obișnuință și începe să devină o adevărată întoarcere a inimii către Dumnezeu.
„Nu mai trăim în Duhul și Adevărul lui Dumnezeu”
Monahul Iachint vorbește cu o sinceritate deosebită despre această luptă permanentă a omului cu propriul său duh și despre nevoia de a reveni neîncetat la Dumnezeu.
El scrie:
„Cred că recunoașteți și voi că duhul nostru se îndreaptă sau se pervertește tot timpul.”
Omul nu rămâne niciodată cu adevărat pe loc. În fiecare zi, prin gândurile pe care le primește, prin lucrurile pe care le caută, prin ceea ce privește, prin ceea ce ascultă, prin oamenii cu care se însoțește și prin alegerile pe care le face, el se apropie de Dumnezeu sau se îndepărtează de El.
O rugăciune spusă cu atenție poate aprinde sufletul, în timp ce nepăsarea repetată poate stinge treptat dorul după Dumnezeu; un gând bun cultivat în inimă poate deveni o lucrare a sufletului, în timp ce un gând rău primit și întreținut poate deveni obișnuință și, în cele din urmă, patimă.
De aceea, viața creștină nu este o lucrare pe care o terminăm vreodată, ci este întoarcerea continuă a omului către Dumnezeu.
Astăzi ne întoarcem. Mâine trebuie să ne întoarcem din nou. Și în fiecare zi avem nevoie de această întoarcere.
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta”
În centrul vieții creștine nu se află o simplă disciplină religioasă, ci iubirea lui Dumnezeu.
Când Mântuitorul este întrebat care ar fi cea mai mare poruncă, Hristos răspunde limpede:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”
(Matei 22, 37)
Aceasta este măsura adevărată a vieții noastre.
Nu cât de religioși vrem să părem, nu cât de multe lucruri știm despre credință, nu cât de bine putem vorbi despre Dumnezeu și nici măcar cât de des suntem văzuți în biserică, ci cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu.
Iar iubirea adevărată nu poate rămâne doar un sentiment frumos, pentru că ea cere dăruire.
De aceea, în rugăciunea Bisericii spunem: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”
Nu doar o parte din viață. Nu doar duminica sau la sărbători. Nu doar atunci când avem nevoie de ajutor. Toată viața.
Dumnezeu nu poate fi doar o parte din programul nostru
Una dintre marile contradicții ale omului contemporan este aceea că, deși spune că nu are timp, găsește timp pentru aproape orice lucru care îi distrage/atrage atenția.
Muncim, călătorim, comunicăm, navigăm pe internet, urmărim știri, videoclipuri și rețele sociale, ne preocupăm de bani, de carieră, de imagine, de casă și de nenumărate planuri, iar Dumnezeu riscă să primească doar ceea ce rămâne după toate acestea.
Ne rugăm dacă avem timp.
Citim Evanghelia când ne aducem aminte.
Mergem la biserică atunci când programul ne permite.
Postim atunci când nu ne este prea greu.
Ne gândim la Dumnezeu mai ales când apare o problemă.
Dar Hristos ne spune:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”
(Matei 6, 33)
„Mai întâi.”
Aici este răsturnarea întregii ordini a vieții.
Aceasta nu înseamnă să fugim de responsabilitățile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit sau să părăsim cele de care trebuie să ne îngrijim în această viață, ci să le așezăm pe toate înaintea Lui și să le trăim în lumina și cu binecuvântarea Sa. Munca, familia, bunurile pe care le avem, planurile noastre, bucuriile și chiar încercările și suferințele să nu fie despărțite de Dumnezeu, ci toate să devină prilej de apropiere de El și de lucrare a mântuirii.
Să muncim cu osârdie, dar să nu îngăduim muncii să ne robească inima.
Să avem cele de trebuință, dar să nu ne legăm sufletul de cele trecătoare.
Să folosim cele pe care ni le pune înainte această lume, chiar și tehnologia, dar să nu le lăsăm să ne stăpânească mintea și inima.
Să viețuim în lume, să ne împlinim chemarea și datoriile, dar să păstrăm inima noastră către Dumnezeu, pentru ca, fiind în lume, să nu lăsăm lumea să ne despartă de El.
Căci nu cele pe care le avem ne despart de Dumnezeu, ci felul în care ne legăm inima de ele. Creștinul este chemat să folosească cele ale lumii fără a deveni robul lor și să treacă prin cele vremelnice fără să piardă din vedere pe cele veșnice. Să fie toate ale noastre în mâinile lui Dumnezeu, iar inima noastră numai a Lui.
„Nu este suficient să fii în biserică”
Monahul Iachint scrie: „Noi nu putem să ajungem desăvârșiți decât desăvârșit dăruindu-ne lui Dumnezeu prin desăvârșirea întru una – Biserica – Trupul lui Hristos. Ne mântuim dăruindu-ne lui Dumnezeu „desăvârșit întru una” – Biserica – Trupul lui Hristos, prin viața ei Ortodoxă, Liturgică și de nevoință.”
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48)
Este o afirmație care ne obligă să privim credința mai profund.
A fi creștin nu înseamnă doar să ai o identitate religioasă.
Nu înseamnă doar să fii botezat. Nu înseamnă doar să respecți anumite tradiții.
Înseamnă să începi, zi după zi, să-I dai lui Dumnezeu tot mai mult: gândurile, timpul, alegerile, bucuriile, durerile, planurile și întreaga existență.
Dumnezeu ne cheamă să-I dăruim întreaga noastră viață
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…”
Hristos nu ne cheamă la o credință comodă, trăită doar atât cât nu ne tulbură obiceiurile și planurile noastre. El nu ne făgăduiește un drum fără încercări și fără luptă, ci ne cheamă să-I încredințăm întreaga noastră viață și să-L urmăm cu statornicie, chiar și atunci când calea Lui trece prin jertfă, răbdare și cruce.
Mântuitorul spune: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”
(Marcu 8, 34).
Acest cuvânt este cu atât mai greu de primit într-o lume care ne învață să ne punem pe noi înșine în centrul vieții, să căutăm propria plăcere, propria împlinire și propria voie. Hristos ne cheamă însă la o altă măsură: nu să ne pierdem viața în căutarea noastră, ci să o dăruim Lui și să o primim înapoi în lumina harului Său.
Creștinismul nu ne spune: „Să faci întotdeauna ceea ce îți place.”
Ne învață: „Caută mai întâi voia lui Dumnezeu.”
Nu ne spune: „Alege mereu calea cea mai ușoară.”
Ne spune: „Ia-ți crucea și urmează-Mi.”
Nu ne spune: „Fă-ți singur drumul către Dumnezeu, după măsura și înțelegerea ta.”
Ne spune: „Urmează-Mi Mie.”
A te lepăda de sine nu înseamnă a disprețui viața sau darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, ci a lepăda din noi tot ceea ce se împotrivește lui Dumnezeu: voia proprie atunci când se ridică împotriva voii Lui, iubirea de sine, mândria, patimile și tot ceea ce ne ține departe de Hristos.
Crucea nu este semnul că Dumnezeu ne-a părăsit, ci calea prin care învățăm să ne încredințăm Lui cu adevărat. Iar urmarea lui Hristos nu este un drum pe care îl parcurgem doar cu mintea, ci o întreagă viețuire: să-I dăruim Lui gândurile, voința, inima, timpul, bucuriile, încercările și toate cele ale noastre.
În cele din urmă, chemarea lui Hristos este una singură: să nu ne mai trăim viața despărțiți de El, ci să-I dăruim întreaga noastră ființă, pentru ca El să trăiască și să lucreze în noi.
De aceea, credința autentică presupune nevoință, dar nu neapărat o nevoință spectaculoasă, pe care să o vadă ceilalți, ci una discretă, zilnică și adâncă: să te rogi atunci când nu ai chef, să te ridici după ce ai căzut, să-ți recunoști păcatul, să te spovedești sincer, să lupți cu patimile, să renunți la ceea ce te robește și, mai ales, să înveți să stai înaintea lui Dumnezeu cu smerenie.
„Cel ce și-a pierdut sufletul său pentru Mine îl va afla”
Într-un alt cuvânt al Său, Mântuitorul spune:
„Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.”
(Matei 10, 39)
Astfel, omul începe să se găsească pe sine tocmai atunci când încetează să mai trăiască numai pentru sine.
Când Îi încredințăm lui Dumnezeu ceea ce suntem, nu ne pierdem pe noi înșine, ci începem să ne descoperim adevărata noastră chemare. Când lepădăm propria noastră voie, atunci când aceasta se împotrivește voii lui Dumnezeu, nu devenim mai puțin oameni, ci începem să devenim omul pe care Dumnezeu l-a gândit și l-a chemat să fie.
Această prefacere nu se săvârșește dintr-odată. Ea se lucrează încet și tainic, prin harul lui Dumnezeu, în adâncul inimii: în rugăciune, în Biserică, în Sfânta Liturghie, în Taina Spovedaniei, în Dumnezeiasca Euharistie, în nevoință, în răbdarea încercărilor și în fiecare luptă prin care alegem să rămânem cu Dumnezeu.
Ea se naște din alegerile mici și mari ale fiecărei zile, atunci când în locul voii noastre punem, cu smerenie și încredere, voia lui Dumnezeu și spunem din adâncul inimii:
„Doamne, nu voia mea, ci voia Ta să se facă.”
Și, puțin câte puțin, prin această lepădare de sine și prin lucrarea harului, inima se curățește, omul se înnoiește, iar chipul lui Dumnezeu din noi începe să se lumineze.
Harul se primește în liniște, în taina inimii
Primirea harului se face în liniște, în taină, în inima îndreptată către Hristos.
Cele mai adânci lucrări ale lui Dumnezeu în suflet nu sunt întotdeauna cele pe care le putem explica sau povesti altora. Uneori Dumnezeu lucrează într-o liniște pe care nimeni nu o simte, într-o lacrimă ascunsă, într-un gând de pocăință, într-o mustrare a conștiinței, într-o hotărâre de a renunța la un păcat, într-o pace pe care omul nu știe să o explice sau într-o simplă rugăciune spusă din adâncul inimii:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Poate tocmai de aceea nu trebuie să simțim nevoie de a spune celorlalți ce am simțit la o slujbă, ce am trăit înaintea unei icoane sau ce emoție am avut atunci când ne-am închinat la sfintele moaște.
Există lucruri care cresc tocmai prin tăcere.
Există lucruri pe care, dacă le scoatem prea repede din taina inimii și le punem în zgomotul lumii, riscăm să le pierdem.
După Sfânta Liturghie, să păstrăm pacea primită
De aceea, și păstrarea harului primit la biserică sau înaintea sfintelor moaște trebuie făcută tot în taină, prin smerenie, liniște și rugăciune.
După Sfânta Liturghie, poate că nu ar trebui să ne grăbim întotdeauna să intrăm imediat în zgomotul lumii, să punem mâna pe telefon, să verificăm mesajele, să începem conversațiile fără sfârșit, să transformăm cele trăite într-o poveste pentru ceilalți sau să risipim pacea sufletului în graba obișnuită a zilei.
Există o bucurie curată și luminoasă care se naște din Dumnezeu, dar există și un zgomot al lumii care poate acoperi foarte repede ceea ce sufletul tocmai a primit.
Poate că, după slujbă, avem nevoie de câteva minute de tăcere.
Să mergem spre casă în pace. Să ne rugăm în gând. Să-I mulțumim lui Dumnezeu.
Să lăsăm cuvântul Evangheliei să se așeze în noi. Să nu ne grăbim să vorbim despre ceea ce am primit.
Să încercăm să trăim.
Pentru că harul lui Dumnezeu nu are nevoie de spectacol pentru a lucra. Are nevoie de o inimă care să-I facă loc.
„Fiţi făcători ai cuvântului, nu numai ascultători”
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă.” (Iacov 1, 22)
Poate că una dintre cele mai mari neputințe ale noastre este că auzim cuvântul lui Dumnezeu, îl înțelegem, îl putem chiar spune și altora, dar nu îl facem parte din viața noastră.
Trăim într-o vreme în care putem asculta neîncetat predici, putem citi cărți și cuvinte duhovnicești, putem participa la conferințe, putem urmări slujbe și putem avea la îndemână nenumărate învățături despre credință. Știm multe și putem vorbi frumos despre Dumnezeu. Și totuși, între ceea ce auzim și ceea ce reușim să trăim se poate deschide o prăpastie dureroasă.
Putem cunoaște ce este smerenia și, cu toate acestea, să ne împotrivim atunci când ni se cere să ne smerim.
Putem vorbi despre rugăciune, dar să găsim mereu alte lucruri mai importante decât timpul petrecut înaintea lui Dumnezeu.
Putem vorbi despre pocăință, dar să nu avem curajul de a ne recunoaște păcatele și de a ne schimba viața.
Putem vorbi despre dragostea lui Dumnezeu, dar să nu-I dăruim inima, timpul și voința noastră.
Există, astfel, primejdia ca și cuvântul duhovnicesc să rămână doar la nivelul minții, fără să coboare în inimă și fără să se prefacă în viață. Să știm adevărul, dar să nu-l lucrăm; să auzim cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-i îngăduim să ne schimbe.
De aceea, Evanghelia nu ne cheamă doar să fim ascultători ai cuvântului, ci împlinitori ai lui. Nu este de ajuns să știm ce ne cere Dumnezeu; suntem chemați să-I răspundem prin viața noastră. Cuvântul primit cu adevărat rodește în inimă, iar ceea ce se naște în inimă se vede apoi în felul în care gândim, vorbim, alegem, iubim, iertăm și ne purtăm unii cu alții.
Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu se măsoară numai în câte lucruri putem spune despre El, ci în măsura în care ne lăsăm schimbați de El.
De aceea, după fiecare cuvânt pe care îl auzim, întrebarea nu ar trebui să fie doar: „Ce am mai aflat?”, ci și: „Doamne, ce trebuie să schimb în mine?”
Credința nu este un „obicei de duminică sau de sărbători”
Într-o lume în care aproape totul poate deveni consum rapid, există riscul ca și credința să fie trăită ca o succesiune de momente religioase consumate și apoi uitate.
O lumânare. O slujbă. O fotografie. O vizită la o mănăstire. O închinare la sfintele moaște. O predică ascultată pe internet. Un citat distribuit pe rețelele sociale.
Toate acestea sunt lucruri bune și binecuvântate atunci când ne apropie de Dumnezeu. Însă adevărata lor roadă se vede atunci când ceea ce primim în biserică și prin cele sfinte începe să se lucreze în viața noastră, în rugăciune, în pocăință, în smerenie și în iubirea față de Dumnezeu.
Creștinismul nu este o colecție de momente religioase.
Este o viață.
Hristos spune:
„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.”
(Ioan 15, 4)
Nu doar veniți la Mine. Nu doar vorbiți despre Mine. Nu doar amintiți-vă de Mine.
Rămâneți întru Mine.
Acesta este lucrul esențial.
Viața de obște – o întoarcere la Biserica vie
Un alt punct important din cuvântul de învățătură al monahului Iachint este ideea vieții de obște.
Aceasta nu trebuie înțeleasă doar în sensul vieții monahale, ci și ca redescoperire a faptului că Biserica nu este o simplă mulțime de oameni care se adună în același loc, ci este Trupul lui Hristos, iar creștinul este chemat să-și trăiască viața în acest Trup.
Monahul Iachint scrie:
„Noi nu putem să ajungem desăvârșiți decât desăvârșit dăruindu-ne lui Dumnezeu prin desăvârșirea întru una – Biserica – Trupul lui Hristos. Ne mântuim dăruindu-ne lui Dumnezeu „desăvârșit întru una” – Bisehristosrica – Trupul lui Hristos, prin viața ei Ortodoxă, Liturgică și de nevoință. Așa, în smerenia Bisericii fiind primii creștini, prin trăirea obștește a vieții Bisericii, duhul lor, a fiecăruia dintre ei, era aprins de duhul de obște al Bisericii și slujeau cu toată dăruirea lui Dumnezeu și obștii întru El.”
Este un gând foarte important într-o epocă în care omul este tentat să-și construiască propria formă de spiritualitate.
„Eu cred în Dumnezeu, dar în felul meu.”
„Mă rog când simt.”
„Țin doar ceea ce consider important.”
„Eu am relația mea personală cu Dumnezeu.”
Creștinismul este însă mai mult decât o spiritualitate personalizată după preferințele fiecăruia.
Este viață în Hristos. Este Biserică. Este rugăciune. Este Sfânta Liturghie. Este Sfânta Euharistie. Este pocăință. Este nevoință. Este ascultarea de Evanghelie. Este dăruirea întregii vieți lui Dumnezeu.
Primii creștini: „stăruiau în învățătura apostolilor”
Faptele Apostolilor ne oferă una dintre cele mai frumoase imagini ale primei comunități creștine:
”Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete.
Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi.
Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.
Iar Sfânta Scriptură spune despre ei: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una.” (Faptele Apostolilor 2, 44)
Aceasta este imaginea unei credințe care devenise viață.
Primii creștini nu tratau credința ca pe o activitate suplimentară a săptămânii.
Credința era centrul existenței lor.
De aceea, când monahul Iachint vorbește despre „viața de obște”, el ne invită să redescoperim tocmai această realitate: că Biserica nu trebuie să fie doar locul în care venim, ci comunitatea în care învățăm să trăim în Hristos.
„Pe noi înșine și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”
Această rugăciune a Bisericii este, poate, una dintre cele mai profunde mărturisiri ale vieții creștine:
„Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” (Sfânta Liturghie, Ectenia după Heruvic)
Toată viața. Aceasta înseamnă că nu există o separare adevărată între „viața mea religioasă” și „restul vieții mele”.
Dacă merg la biserică, dar la serviciu trăiesc fără Dumnezeu, există o ruptură. Dacă mă rog seara, dar întreaga zi este trăită ca și cum Dumnezeu nu ar exista, există o ruptură.
Dacă mă închin înaintea icoanei, dar apoi uit complet de Hristos, există o ruptură.
Viața creștină adevărată înseamnă ca, încetul cu încetul, toate să fie aduse înaintea lui Dumnezeu.
Munca. Familia. Timpul. Gândurile. Bucuriile. Suferințele. Planurile.
Și chiar slăbiciunile noastre.
„Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”
Hristos ne oferă un criteriu simplu, dar cutremurător:
„Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”
(Matei 6, 21)
Ce ne ocupă cel mai mult mintea?
Pentru ce ne facem cele mai mari griji?
Ce pierdere ne sperie cel mai tare?
Ce ne aduce cea mai mare bucurie?
Pentru ce suntem dispuși să sacrificăm timp, energie și bani?
Răspunsurile la aceste întrebări ne pot arăta mai bine unde se află inima noastră decât orice declarație despre credință.
Pentru că inima urmează comoara.
Dacă Dumnezeu este comoara noastră, atunci, încetul cu încetul, viața noastră va începe să se așeze în jurul Lui.
„După roadele lor îi veţi cunoaşte”
Mântuitorul spune:
„După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?”
(Matei 7, 16)
Acest cuvânt nu trebuie folosit pentru a-i judeca pe ceilalți, ci mai întâi pentru a ne cerceta pe noi înșine.
Care sunt roadele credinței mele?
Sunt mai aproape de Dumnezeu decât eram acum un an?
Mă pocăiesc/rog mai mult?
Îmi este mai dor de Sfânta Liturghie?
Am început să iubesc liniștea?
Îmi recunosc mai ușor greșelile?
Am început să mă desprind de ceea ce mă robește?
Când sunt singur, mai caut prezența lui Dumnezeu?
Când nimeni nu mă vede, mai vreau să trăiesc după Evanghelie?
Acestea sunt întrebări mult mai importante decât imaginea pe care o avem despre noi.
Adevărata măsură a unei duminici este și ziua de luni
Poate că adevărata măsură a unei duminici nu este doar ceea ce am trăit în biserică, ci ceea ce se întâmplă cu noi după aceea.
Cum arată ziua de luni?
Cum vorbim cu familia?
Cum reacționăm atunci când cineva ne jignește?
Cum ne purtăm la serviciu?
Ce facem când suntem nedreptățiți?
Ce privim pe telefon?
Cu ce ne hrănim mintea?
Ce gânduri lăsăm să intre în inimă?
Ce facem cu timpul nostru?
Acolo se vede dacă ceea ce am primit în biserică a început să devină viață.
Uneori, este ușor să fii liniștit într-un loc în care toți se roagă; mai greu este să păstrezi rugăciunea în inimă atunci când te întorci în zgomotul lumii.
„Ardeți cu duhul”
Sfântul Apostol Pavel spune:
„La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.”
(Romani 12, 11)
Este o imagine extraordinară: să fim fierbinți cu duhul.
Un creștin nu este chemat doar să știe despre Dumnezeu, ci să aibă un suflet care arde pentru Dumnezeu.
Nu neapărat într-un mod spectaculos, nu prin gesturi care să atragă atenția, ci în taina unei vieți simple, așezate, smerite și statornice.
În rugăciunea pe care nu o vede nimeni.
În lacrima pe care nu o știe nimeni.
În lupta împotriva unui păcat.
Într-o dimineață în care primul gând este Dumnezeu.
Într-o seară în care Îi mulțumim pentru ziua care a trecut.
Într-o Sfântă Liturghie la care venim nu pentru că „trebuie”, ci pentru că ne este dor de Hristos.
Monahul Iachint încheie unul dintre textele sale cu o dorință care concentrează, într-un fel, întreaga sa învățătură:
„Așa să ne ajute Dumnezeu, pentru Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, să ardem tot timpul cu duhul în iubirea de obște a Bisericii și să ne mântuim în puterea Domnului! Amin!”
Poate că aceasta ar trebui să fie și dorința noastră.
Nu să părem mai credincioși. Nu să fim admirați. Nu să avem o imagine frumoasă despre noi. Ci să ”ardem” pentru Dumnezeu.
Întoarcerea la Dumnezeu începe în liniște
Poate că Dumnezeu nu ne cere astăzi lucruri extraordinare. Poate ne cere să ne întoarcem. Să ne rugăm. Să tăcem.
Să ascultăm. Să ne pocăim. Să venim la Sfânta Liturghie cu inimă trează. Să primim cele sfinte cu pregătire și cu frică de Dumnezeu. Să păstrăm în noi pacea după slujbă. Să nu risipim în zgomot ceea ce am primit în taină.
Să deschidem din nou Sfânta Evanghelie. Să ne întrebăm sincer ce anume din viața noastră trebuie schimbat.
Să-I oferim lui Dumnezeu nu doar câteva ore din săptămână, ci întreaga noastră viață.
Pentru că Dumnezeu nu caută spectacolul nostru religios.
Caută inima
Inima omului începe cu adevărat să se schimbe atunci când, după rugăciune și după întâlnirea cu cele sfinte, nu mai caută atât de mult cele ale lumii, ci Îl caută pe Dumnezeu. După fiecare rugăciune, după fiecare Sfântă Liturghie și după fiecare apropiere de cele sfinte, suntem chemați să plecăm mai smeriți, mai liniștiți și mai cu luare-aminte la lucrarea lui Dumnezeu în sufletul nostru.
Să nu căutăm să arătăm oamenilor ceea ce am simțit sau ceea ce am trăit, ci să păstrăm cu smerenie în taina inimii lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește în noi. Căci adevărata întâlnire cu Dumnezeu nu se măsoară prin ceea ce putem spune despre ea, ci prin roadele pe care le aduce în viața noastră: mai multă pocăință, mai multă smerenie, mai multă răbdare, mai multă dragoste și o dorință mai fierbinte de a împlini voia lui Dumnezeu.
Inima începe să se înnoiască atunci când încetează să mai fugă de Dumnezeu, să se ascundă de El și să se îndreptățească, și începe, cu smerenie și cu nădejde, să-L caute cu adevărat. Atunci omul nu mai caută să se pună pe sine în centrul vieții sale, ci Îl pune pe Hristos în toate și Îi spune din adâncul inimii: „Doamne, nu voia mea, ci voia Ta să se facă.”
Hristos spune:
„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.”
(Ioan 15, 4)
Poate că aici se află, în cele din urmă, răspunsul.
Nu este suficient să mergem la biserică. Trebuie să rămânem în Hristos.
Nu este suficient să auzim Evanghelia. Trebuie să o lăsăm să ne schimbe.
Nu este suficient să primim harul. Trebuie să învățăm să-l păstrăm în smerenie, liniște și taina inimii.
Nu este suficient să stăm lângă cele sfinte. Trebuie să ne apropiem cu adevărat de Cel Sfânt.
Iar după fiecare Sfântă Liturghie, după fiecare rugăciune, după fiecare întâlnire cu cele sfinte, poate că ar fi bine să plecăm mai puțin zgomotoși și mai mult în pace, mai puțin preocupați de lume și mai atenți la Dumnezeu, mai puțin dornici să spunem celorlalți ce am trăit și mai hotărâți să păstrăm în taina inimii lucrarea pe care Dumnezeu a început-o în noi.
Pentru că harul lucrează în tăcere
Harul lui Dumnezeu lucrează în taina inimii, fără zgomot. Iar adevărata întoarcere la Dumnezeu începe acolo unde omul se smerește înaintea Lui, își vede neputința și Îi cere, cu inimă sinceră, să nu-l lase să se depărteze de calea mântuirii.
Întoarcerea la Dumnezeu nu se măsoară în multe cuvinte, ci în felul în care începe să se schimbe viața noastră. În pocăință, în rugăciune, în smerenie și în dorința de a împlini voia lui Dumnezeu.
Să nu căutăm, așadar, lucruri mari, ci să-I rămânem credincioși lui Dumnezeu în cele mici și în cele de fiecare zi. Să ne rugăm, să ne pocăim și să ne întoarcem mereu la Hristos atunci când ne îndepărtăm de El.
Întrucât lucrarea lui Dumnezeu în suflet este tainică, iar omul care se încredințează Lui, cu smerenie și cu nădejde, nu rămâne neschimbat.
Să ne cercetăm inima și să vedem unde ne aflăm înaintea lui Dumnezeu. Să nu ne mulțumim doar cu auzirea cuvântului, ci să căutăm, cu smerenie și cu răbdare, să-l împlinim în viața noastră.
Iar când ne vedem slabi și neputincioși, să nu deznădăjduim, ci să ne întoarcem iarăși către Dumnezeu, ”Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1 Timotei 2, 4).
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Sursă text: Iachint Monahul – ”Duhul de obște al Bisericii”
