În timp ce Constituția marocană leagă explicit desemnarea șefului Guvernului de partidul clasat primul în alegeri, sistemul românesc lasă președintelui o marjă mai largă de apreciere. Criza politică readuce în discuție raportul dintre votul alegătorilor, negocierile parlamentare și responsabilitatea instituțiilor.
Criza politică prin care trece România a ajuns într-un punct în care nu mai poate fi privită doar ca o succesiune de negocieri eșuate, nominalizări prezidențiale și calcule parlamentare, pentru că, dincolo de numele celor propuși pentru funcția de prim-ministru, problema reală este una mult mai profundă: cât de mult trebuie să conteze rezultatul alegerilor parlamentare în momentul în care șeful statului desemnează persoana care primește prima șansă de a forma Guvernul?
Întrebarea devine cu atât mai interesantă cu cât, în timp ce la București președintele României a ajuns la cea de-a patra desemnare pentru funcția de premier, la Rabat Constituția stabilește într-un mod mult mai explicit legătura dintre rezultatul alegerilor și desemnarea șefului Guvernului. Nu este vorba despre o comparație care să transforme Marocul într-un model democratic superior României și nici despre ignorarea diferențelor fundamentale dintre o monarhie constituțională și o republică semiprezidențială, ci despre o observație punctuală, de natură constituțională, care merită analizată tocmai pentru că scoate în evidență cât de diferit poate fi reglementată aceeași problemă în două sisteme politice.
În România, după demiterea Guvernului prin moțiune de cenzură, la 5 mai 2026, președintele a intrat într-un lung proces de identificare a unei formule capabile să obțină sprijinul Parlamentului.
Succesiunea desemnărilor pentru funcția de prim-ministru, urmate de retrageri, eșecuri la vot sau dificultăți în conturarea unei majorități parlamentare, ridică semne de întrebare nu atât în privința persoanelor nominalizate, cât mai ales în privința criteriilor care stau la baza acestor decizii. Indiferent de numele propus și de experiența profesională a candidatului, realitatea parlamentară nu poate fi ignorată și nici înlocuită prin desemnări care nu sunt însoțite de perspective concrete privind obținerea voturilor necesare învestiturii. După atâtea încercări fără rezultat, devine legitimă întrebarea dacă aceste nominalizări urmăresc cu adevărat identificarea unei soluții guvernamentale viabile sau dacă sunt avansate persoane despre care se știe, încă din momentul desemnării, că întâmpină dificultăți majore în a obține sprijinul Parlamentului. Fără a putea afirma că eșecurile sunt deliberate, repetarea unui asemenea scenariu alimentează impresia că negocierile politice și aritmetica parlamentară sunt tratate ca elemente secundare, deși tocmai ele reprezintă condiția esențială pentru formarea unui Guvern.
Constituția României este însă foarte importantă în această ecuație, tocmai pentru că nu spune ceea ce uneori se afirmă în spațiul public: nu există un articol constituțional care să prevadă că președintele poate ignora pur și simplu rezultatul alegerilor parlamentare sau că ar fi obligat, în orice situație, să desemneze candidatul partidului care a obținut cele mai multe mandate. Articolul 103 alineatul (1) prevede că președintele desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru după consultarea partidului care deține majoritatea absolută în Parlament sau, în lipsa unei asemenea majorități, a partidelor reprezentate în Parlament. În același timp, articolul 85 stabilește că președintele desemnează candidatul și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Prin urmare, în arhitectura constituțională românească, președintele are o marjă de apreciere (mult prea) largă, însă această marjă nu transformă Cotroceniul într-o autoritate care poate forma singură Guvernul. Președintele desemnează, candidatul negociază, Parlamentul acordă sau refuză votul de încredere. În această ecuație, rezultatul alegerilor este un element esențial al realității politice, dar Constituția nu stabilește o regulă identică celei existente în Maroc, prin care primul clasat primește în mod expres prima desemnare.
Diferența devine evidentă atunci când privim spre Rabat.
La alegerile legislative din 23 septembrie 2026, Partidul Autenticității și Modernității, PAM, s-a clasat pe primul loc, obținând 97 dintre cele 395 de mandate ale Camerei Reprezentanților. Nu a obținut majoritatea absolută și, prin urmare, nu putea forma singur Guvernul. Totuși, rezultatul electoral a produs o consecință constituțională precisă: partidul clasat primul urma să fie cel din interiorul căruia trebuia desemnat șeful Guvernului.
La 29 septembrie, regele Mohammed al VI-lea a primit-o la Palatul Regal din Rabat pe Fatima Ezzahra El Mansouri, coordonatoarea conducerii colective a Partidului Autenticității și Modernității, și a desemnat-o șefă a Guvernului, încredințându-i formarea noului executiv. Desemnarea nu a fost prezentată ca o simplă opțiune personală a monarhului, ci ca aplicarea Constituției marocane.
Textul constituțional marocan este, în această privință, neobișnuit de explicit: regele numește șeful Guvernului din partidul politic care s-a clasat pe primul loc în alegerile pentru Camera Reprezentanților, ținând cont de rezultatele acestora. Cu alte cuvinte, monarhul păstrează rolul constituțional de a face desemnarea, dar Constituția îi fixează foarte clar punctul de plecare: partidul care a câștigat alegerile parlamentare trebuie să primească prima șansă de a construi o majoritate și de a forma Guvernul.
Comparația privește strict regula constituțională de desemnare a șefului Guvernului, nu caracterul democratic al celor două sisteme politice în ansamblu, care diferă inclusiv prin rolul și atribuțiile șefului statului.
Această regulă nu înseamnă că partidul clasat primul poate guverna automat și nici că rezultatul electoral îi garantează controlul asupra Executivului. PAM a avut 97 de mandate din 395, astfel că Fatima Ezzahra El Mansouri trebuie să negocieze cu alte formațiuni și să construiască o majoritate capabilă să susțină Guvernul. Diferența este însă că negocierile pornesc de la un principiu constituțional limpede: prima responsabilitate de a încerca formarea Guvernului aparține partidului care a obținut cel mai bun rezultat electoral.
În România, lucrurile sunt mai puțin directe, chiar confuze. Constituția nu îi spune președintelui că trebuie să desemneze premierul din partidul care a obținut cele mai multe mandate, ci îi cere să consulte partidul care deține majoritatea absolută sau, dacă aceasta nu există, partidele parlamentare. De aici rezultă o diferență importantă între cele două sisteme: în Maroc, legătura dintre primul loc în alegeri și prima desemnare este înscrisă explicit în Constituție; în România, președintele dispune de o marjă mai largă de apreciere, iar criteriul decisiv poate deveni, în practică, capacitatea candidatului de a construi o majoritate.
Este exact raționamentul invocat acum de Președinte în cazul noii desemnăriu. Președintele nu a susținut că noul candidat reprezintă partidul câștigător, ci că este persoana despre care consideră că are cele mai mari șanse să obțină sprijin parlamentar. Persoana desemnată a pornit de la aceeași premisă, afirmând că prima sa misiune este construirea unei majorități. Din perspectiva strict juridică, această abordare poate fi încadrată în mecanismul prevăzut de Constituția României; din perspectiva politică, însă, ea deschide o discuție legitimă despre cât de mult trebuie să cântărească voința exprimată prin alegerile parlamentare atunci când președintele își exercită atribuția de desemnare.
Aici apare și paradoxul care merită reținut: într-o monarhie în care regele are atribuții constituționale importante, textul fundamental poate fi mai precis decât cel românesc în ceea ce privește consecința politică a rezultatului alegerilor parlamentare. Astfel, în această chestiune punctuală, regula marocană este mai previzibilă pentru actorii politici și pentru electorat: primul clasat primește prima șansă, iar dacă nu reușește să construiască majoritatea necesară, problema se mută în zona negocierilor politice.
În România, această relație este mai complicată, iar actuala criză o demonstrează. După căderea Guvernului la 5 mai, prima desemnare nu a ajuns la votul de învestitură, două cabinete au fost respinse de Parlament, iar președintele a desemnat ulterior un al patrulea candidat” Situația nu reprezintă, prin ea însăși, dovada unei încălcări a Constituției, pentru că legea fundamentală îi permite președintelui să desemneze un candidat după consultarea partidelor, iar Parlamentului îi revine decizia finală prin votul de învestitură.
Problema apare însă atunci când distanța dintre rezultatul electoral și exercitarea puterii executive devine atât de mare încât alegătorul ajunge să nu mai înțeleagă care este traseul dintre votul său și Guvernul care urmează să conducă țara. Democrația reprezentativă nu presupune doar existența unor alegeri corecte, ci și existența unor mecanisme constituționale suficient de clare pentru ca rezultatul acelor alegeri să producă efecte politice inteligibile. Atunci când regulile sunt foarte larg interpretative, spațiul de negociere crește, dar crește și riscul ca între voința exprimată la urne și formula finală a Guvernului să apară o distanță pe care cetățeanul să o perceapă drept arbitrară, chiar dacă procedura este formal constituțională.
Trebuie spus însă și celălalt lucru esențial: faptul că președintele are o marjă de apreciere nu înseamnă că această marjă este nelimitată. Președintele nu poate forma singur Guvernul și nu poate substitui Parlamentul, pentru că articolul 61 din Constituție consacră Parlamentul drept organul reprezentativ suprem al poporului român, iar articolul 85 leagă numirea Guvernului de votul de încredere acordat de Legislativ. În consecință, orice desemnare prezidențială este, în ultimă instanță, condiționată de realitatea aritmeticii parlamentare.
Există, de asemenea, mecanisme constituționale de control asupra președintelui, însă acestea trebuie privite cu aceeași rigoare juridică. Potrivit articolului 95 din Constituție, președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și Senat, reunite în ședință comună, dacă săvârșește fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, după consultarea Curții Constituționale. Propunerea de suspendare poate fi inițiată de cel puțin o treime dintre deputați și senatori, iar dacă Parlamentul aprobă suspendarea, în cel mult 30 de zile trebuie organizat un referendum pentru demiterea șefului statului.
În același timp, articolul 84 alin. (2), coroborat cu articolul 72 alin. (1) din Constituție, reglementează regimul de imunitate al președintelui, prevăzând aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor privind imunitatea parlamentară.
Constituția prevede mecanisme de răspundere pentru șeful statului, însă acestea nu pot fi folosite ca instrumente de sancționare a unor opțiuni politice contestate. Suspendarea președintelui presupune existența unor fapte grave prin care acesta încalcă prevederile Constituției și parcurgerea procedurii parlamentare specifice, în timp ce punerea sub acuzare pentru înaltă trădare este supusă unei proceduri distincte, cu condiții stricte și cu judecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, dezacordul față de desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru sau aprecierea că o altă persoană ar fi avut șanse mai mari să obțină sprijin parlamentar nu constituie, prin ele însele, temei pentru suspendarea ori punerea sub acuzare a președintelui.
Prin urmare, răspunderea juridică a președintelui în timpul mandatului este supusă unor reguli constituționale speciale, care nu trebuie confundate nici cu procedura suspendării, nici cu posibilitatea de a sancționa politic o desemnare prezidențială controversată.
Astfel, dezacordul politic față de nominalizarea unui candidat la funcția de prim-ministru nu constituie, prin el însuși, temei pentru suspendarea sau punerea sub acuzare a președintelui. Pentru activarea acestor mecanisme trebuie îndeplinite condițiile constituționale specifice fiecărei proceduri, iar simpla nemulțumire față de opțiunile politice ale șefului statului nu poate fi echivalată automat cu o încălcare gravă a Constituției.
Dar este important să nu confundăm mecanismul de suspendare cu un instrument politic care poate fi activat ori de câte ori Parlamentul nu este de acord cu o nominalizare prezidențială. Simplul fapt că un președinte desemnează un candidat sau că Parlamentul consideră că o altă persoană ar fi avut șanse mai bune nu reprezintă automat o încălcare gravă a Constituției. Pentru suspendare este necesară existența unor fapte grave prin care Constituția să fi fost încălcată, iar aprecierea acestora urmează procedura prevăzută de articolul 95.
În fond, aici este problema pe care actuala criză o pune în fața României: nu dacă președintele are sau nu dreptul constituțional de a desemna un candidat care nu este liderul partidului clasat primul, pentru că răspunsul juridic nu poate fi transformat într-o regulă simplistă care nu există în textul Constituției, ci dacă actualul mecanism oferă suficiente garanții politice pentru ca rezultatul alegerilor parlamentare să rămână reperul central al formării Guvernului.
Constituția nu stabilește un număr maxim de candidați pe care președintele îi poate desemna pentru funcția de prim-ministru, însă absența unei asemenea limite numerice nu poate fi interpretată drept un cec în alb acordat șefului statului. Într-un regim în care formarea Guvernului depinde de votul de încredere al Parlamentului, desemnările prezidențiale ar trebui să țină seama de configurația politică a Legislativului și de posibilitatea reală a candidatului de a obține majoritatea necesară. Repetarea nominalizărilor fără rezultat ridică, astfel, o problemă legitimă de responsabilitate instituțională, mai ales atunci când negocierile nu par să apropie partidele de un compromis.
În acest context, alegerile parlamentare anticipate pot deveni o soluție pentru depășirea blocajului politic, însă Constituția României nu permite declanșarea lor discreționară. Potrivit articolului 89, președintele poate dizolva Parlamentul numai după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare de învestitură și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Chiar și atunci, dizolvarea este o posibilitate, nu o obligație a președintelui, iar Constituția stabilește și limite suplimentare privind momentul în care aceasta poate avea loc.
Prin urmare, dacă partidele parlamentare nu reușesc să ajungă la un acord, iar desemnările succesive nu conduc la formarea unui Guvern, alegerile anticipate ar putea reda alegătorilor posibilitatea de a reconfigura reprezentarea politică. Până la îndeplinirea condițiilor constituționale, însă, nici președintele nu poate impune discreționar dizolvarea Parlamentului, nici partidele nu pot transforma blocajul într-un argument suficient, de unul singur, pentru organizarea unui nou scrutin. Responsabilitatea depășirii crizei rămâne una comună, iar prelungirea ei fără o perspectivă clară de soluționare riscă să adâncească neîncrederea publică în capacitatea instituțiilor de a funcționa.
Noua personaă desemnată are zece zile pentru pentru a solicita votul de încredere al Parlamentului. Așadar, indiferent de eticheta de „tehnocrat”, indiferent de experiența sa și indiferent de încrederea acordată de președinte, verdictul final nu îi aparține nici Cotroceniului, nici Palatului Victoria, ci Parlamentului.
Iar aici se află, poate, cea mai importantă lecție a comparației cu Marocul. Într-un sistem în care Constituția stabilește explicit că partidul clasat primul primește prima șansă, responsabilitatea politică este mai ușor de urmărit: rezultatul alegerilor produce o consecință directă, după care începe negocierea majorității. În România, traseul este mai flexibil și îi acordă președintelui o putere de apreciere mai mare, dar tocmai această flexibilitate face ca, în perioade de criză, să apară întrebări privind raportul dintre mandatul electoral, rolul președintelui și autoritatea Parlamentului.
Poate că România nu are nevoie să copieze Constituția Marocului. Are însă nevoie de o discuție serioasă despre propriile reguli constituționale și despre felul în care acestea traduc votul cetățeanului într-o putere executivă legitimă și funcțională. Pentru că democrația nu este mai solidă doar atunci când instituțiile respectă procedura, ci și atunci când cetățeanul poate înțelege, fără interpretări sofisticate și fără jocuri de culise, de ce partidul pe care l-a trimis în Parlament ajunge sau nu să primească prima șansă de a forma Guvernul.
Iar dacă după atâtea luni de blocaj politic România ajunge să privească spre Maroc pentru a observa cât de clar poate fi scrisă o regulă privind formarea Guvernului, atunci poate că problema nu mai este doar cine va fi următorul prim-ministru. Problema este dacă arhitectura noastră constituțională mai oferă suficiente răspunsuri simple la întrebări politice fundamentale.
Exemplul marocan nu oferă un model care să poată fi transferat automat în România, ci evidențiază o diferență constituțională importantă: în timp ce Constituția Marocului leagă explicit desemnarea șefului Guvernului de partidul clasat primul în alegeri, Constituția României îi lasă președintelui o marjă mai largă de apreciere, în cadrul procedurii de consultare și al învestirii parlamentare.
În românia, rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 2024 reflectă configurația politică stabilită de alegători, cu următoarele procente obținute de partide:
PSD — 21,96% la Camera Deputaților | 22,30% la Senat
AUR — 18,01% la Camera Deputaților | 18,30% la Senat
PNL — 13,20% la Camera Deputaților | 14,28% la Senat
USR — 12,40% la Camera Deputaților | 12,26% la Senat
S.O.S. România — 7,36% la Camera Deputaților | 7,76% la Senat
POT — 6,46% la Camera Deputaților | 6,39% la Senat
UDMR — 6,34% la Camera Deputaților | 6,38% la Senat.
Aceste procente reprezintă expresia concretă a votului popular și nu pot fi tratate ca un detaliu lipsit de importanță atunci când se negociază distribuirea puterii.
Dacă actuala configurație parlamentară nu mai poate susține o guvernare funcțională, atunci opțiunea alegerilor anticipate trebuie discutată serios, în limitele stricte ale Constituției. Nu pentru a pedepsi un partid sau pentru a favoriza altul, ci pentru a permite electoratului să decidă dacă reprezentarea politică rezultată din scrutinul precedent mai corespunde realităților și așteptărilor sale. Într-o democrație matură, partidele au dreptul să negocieze, președintele are atribuțiile stabilite de Constituție, iar Parlamentul decide prin vot; niciuna dintre aceste prerogative nu ar trebui însă folosită ca justificare pentru prelungirea indefinită a unei crize politice.
În cele din urmă, alegătorii sunt chemați la urne pentru a alege o reprezentare și pentru o direcție politică, iar partidele care acceptă să guverneze trebuie să își asume răspunderea pentru rezultatele acestei guvernări. Atunci când instituțiile nu reușesc să transforme votul în stabilitate și responsabilitate, încrederea în întregul sistem democratic este cea care plătește prețul. Iar după luni de blocaj și încercări repetate de formare a Guvernului, nu mai este suficient să se găsească un nou nume pentru funcția de premier; este necesar un acord politic capabil să funcționeze și să răspundă, în mod credibil, în fața cetățenilor.
Accesează și:
– 02.12.2024: Rezultate finale (oficiale) – Alegeri pentru Senat și Camera Deputaților (Parlamentul României) 2024 – ”stiridigitale.ro”
Foto: ”magnific.com”
