În partea de răsărit a Bucureștiului, pe malul Colentinei, între Șoseaua Dobroești și Șoseaua Pantelimon, pe strada Biserica Mărcuța nr. 8, se află unul dintre acele locuri în care istoria Capitalei nu trebuie căutată în documente vechi sau în fotografii de arhivă, pentru că ea poate fi întâlnită, încă, în ziduri, în piatră, în cărămida veche și în liniștea unei biserici care a traversat aproape patru secole și jumătate. Mărcuța este astăzi o biserică, însă înainte de a deveni biserică de mir a fost mănăstire, iar povestea ei este mult mai veche decât Bucureștiul modern care o înconjoară.
În 2026 se împlinesc 439 de ani de la ctitorirea Mărcuței, anul 1587 fiind reperul care fixează începutul istoriei sale documentate. În vremea aceea, Bucureștiul era încă departe de forma orașului pe care îl cunoaștem astăzi, iar locul în care a fost ridicată mănăstirea se afla într-un spațiu de margine, aproape de apele Colentinei, înconjurat de terenuri, livezi și izvoare, într-un peisaj cu totul diferit de cel urban pe care îl vedem acum.
Mărcuța a rămas însă acolo, în timp ce orașul s-a schimbat în jurul ei.
A cunoscut domnii și schimbări de domnie, războaie și răscoale, epidemii și cutremure, vremuri de belșug și perioade de ruină, a fost reparată, refăcută, înfrumusețată și restaurată, iar la un moment dat a încetat să mai fie mănăstire, devenind biserică de mir. Cu toate acestea, continuitatea ei nu s-a întrerupt, iar ceea ce vedem astăzi este rezultatul suprapunerii mai multor epoci, fiecare dintre ele lăsând câte o urmă asupra sfântului lăcaș.
Poate că tocmai aceasta este adevărata poveste a Mărcuței: nu doar că a supraviețuit 439 de ani, ci că fiecare generație care a trecut pe aici a găsit un motiv pentru a o păstra.
Unde se află Mărcuța între cele mai vechi biserici ale Bucureștiului
Când vorbim despre vechile biserici ale Capitalei, Mărcuța ocupă un loc aparte, fiind una dintre foarte puținele biserici bucureștene ridicate în secolul al XVI-lea care au ajuns până în zilele noastre într-o formă ce păstrează în continuare importante elemente ale construcției istorice.
Dacă ar fi să alcătuim un clasament orientativ după anul întemeierii sau al ridicării lăcașului inițial, pentru bisericile vechi bucureștene care au legătură cu această perioadă, imaginea este următoarea:
– Biserica Domnească de la Curtea Veche – 1559, ridicată în vremea domniei lui Mircea Ciobanul, fiind considerată cea mai veche biserică bucureșteană păstrată în picioare.
– Mănăstirea Plumbuita – 1560, ale cărei începuturi sunt legate de domnia lui Petru cel Tânăr, lucrările continuând în vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul.
– Mănăstirea Radu Vodă – 1568, ctitorie inițială legată de Alexandru al II-lea Mircea, 1568-1577, (tatăl lui Mihnea al II-lea); numele mănăstirii însă este de la Radu Vodă Mihnea, educat de călugării greci de la Mănăstirea Iviron și care a domnit: 1601-1602, 1611-1616, 1620-1623 în Țara Românească și 1616-1619, 1623-1626 în Moldova; Radu Mihnea este cel care o reconstruiește din temelii în anul 1614(după ce fusese distrusă de turci în timpul confruntărilor cu Mihai Viteazul 1595);
– Mănăstirea Mărcuța – 1587, ctitorită în vremea celei de-a doua domnii a lui Mihnea al II-lea Turcitul (tatăl lui Radu Mihnea Vodă).
– Mănăstirea Mihai Vodă – 1591, ridicată de Mihai Viteazul, în perioada în care acesta se afla în ascensiune politică și militară.
Clasamentul trebuie privit cu o anumită atenție, pentru că istoria bisericilor bucureștene este complicată de refaceri, incendii, demolări, mutări și reconstrucții, iar uneori anul în care este atestată o biserică nu coincide cu anul în care clădirea actuală a primit forma pe care o vedem astăzi. Cu această precizare, 1587 îi conferă Mărcuței un loc foarte important între cele mai vechi lăcașuri de cult ale Bucureștiului, ea fiind depășită, în această perspectivă, de câteva monumente ale căror începuturi sunt anterioare.
În această succesiune, Mărcuța are un avantaj istoric deosebit de important: anul 1587 este legat direct de biserica monument pe care o putem vedea astăzi, chiar dacă aceasta a cunoscut, în timp, intervenții, refaceri și transformări.
Prin urmare, Mărcuța nu este doar „o biserică veche din București”, ci una dintre cele mai vechi biserici păstrate ale Capitalei, iar cei 439 de existență reprezintă o comoară remarcabilă pentru un lăcaș de cult care continuă să aibă aceeași vocație fundamentală: aceea de a fi casă a lui Dumnezeu și loc de rugăciune pentru oameni.
1587 – începutul unei istorii care durează mai bine de patru secole
Repertoriul Arheologic Național fixează anul 1587 drept moment al ctitoririi Mănăstirii Mărcuța, în vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul(1577–1583 și 1585–1591) de către Dan și de soția sa Vlada, iar această datare este esențială pentru înțelegerea locului pe care îl ocupă astăzi monumentul în istoria Bucureștiului.
În tradiția și documentele ulterioare ale locului apare, ca al doilea ctitor, și Marcu Almașul, nume ce avea să devină esențial pentru evoluția ulterioară a mănăstirii și pentru numele pe care aceasta îl va purta.
Mănăstirea a fost ridicată într-un spațiu aflat la acea vreme la marginea Bucureștiului, în apropierea Colentinei, într-un peisaj cu totul diferit de cel pe care îl cunoaștem astăzi. Râul, izvoarele și terenurile din jur constituiau elemente esențiale ale vieții așezământului, iar poziționarea sa în afara nucleului urban îi oferea, deopotrivă, liniștea necesară vieții monahale și o anumită protecție față de agitația orașului.
La început, așezământul nu purta numele Mărcuța. Era cunoscut ca ”Mănăstirea de pe apa Colentinei”, denumire care descria foarte simplu locul. În apropierea lăcașului se afla un izvor căruia i se atribuiau puteri tămăduitoare, iar poziționarea mănăstirii pe terasa Colentinei a influențat profund dezvoltarea întregului ansamblu.
De la început, așadar, Mărcuța nu a fost doar o biserică ridicată pentru slujire, ci un ansamblu monahal, cu gospodărie proprie, chilii, pământuri și bunuri care trebuiau să susțină viața comunității monahale.
O biserică ridicată într-o vreme tulbure
Primele decenii ale Mărcuței au fost departe de a fi liniștite. În 1632, în vremea domniei lui Matei Basarab (1632–1654), zona Bucureștiului a fost afectată de confruntările dintre tabăra lui Matei Basarab și cea a lui Radu Ilieș, iar mănăstirea a suferit stricăciuni în urma acestor lupte.
După aceste evenimente, sfântul lăcaș a fost rezidit și înfrumusețat în vremea lui Matei Basarab, una dintre cele mai importante perioade de înflorire a vieții bisericești din Țara Românească. Domnia lui Matei Basarab a fost marcată de numeroase ctitorii și refaceri de biserici și mănăstiri, iar Mărcuța s-a înscris și ea în acest efort de recuperare și consolidare a patrimoniului religios.
Această etapă este importantă pentru că arată că istoria Mărcuței nu este aceea a unei clădiri care a rămas neschimbată din 1587, ci a unui monument care a fost permanent îngrijit, refăcut și adaptat vremurilor, păstrând însă nucleul vechi al ctitoriei.
O biserică întărită ca o cetate
Una dintre cele mai spectaculoase caracteristici ale Mărcuței este și zidul de incintă, care amintește că vechile mănăstiri nu erau doar locuri de rugăciune, ci puteau avea și un rol de apărare și de refugiu în vremuri tulburi.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mănăstirea a fost înconjurată de un zid de cetate înalt de aproximativ șapte metri, prevăzut cu două porți. Poarta dinspre răsărit era destinată accesului oamenilor din afara așezământului, în timp ce la apus se afla o altă poartă, deasupra căreia a fost ridicată o clopotniță și prin care intrau, potrivit tradiției istorice a locului, boierii.
Această organizare a spațiului nu era întâmplătoare. Mărcuța avea să fie, timp de generații, un adevărat complex monahal, în care biserica se afla în mijlocul unei comunități religioase, alături de chilii, spații gospodărești și alte construcții necesare vieții de obște. Această organizare transforma Mărcuța într-un spațiu bine delimitat, cu o incintă care separa lumea mănăstirii de exterior și oferea, în același timp, protecția necesară.
Cercetările arheologice au confirmat că sub pământul Mărcuței se păstrează încă urmele acestor construcții, fiind identificate fundații ale unor corpuri de chilii, beciuri și alte vestigii ale vechii incinte. Astăzi, o parte importantă a fostului ansamblu este acoperită de Cimitirul Mărcuța, însă ceea ce s-a păstrat este suficient pentru a reconstitui, măcar fragmentar, dimensiunea și complexitatea vechii mănăstiri.
Războaie, refaceri și începutul unei noi istorii
Primele decenii ale existenței Mărcuței nu au fost lipsite de încercări. În octombrie 1632, în timpul confruntărilor dintre Matei Basarab (domn al Țării Românești între 1632 și 1654) și Radu Ilieș, așezământul a suferit stricăciuni, iar acestea au făcut necesare primele lucrări importante de refacere.
În timpul domniei lui Matei Basarab, biserica a fost rezidită și înfrumusețată, după ce fusese afectată de luptele vremii, iar această intervenție avea să reprezinte una dintre primele mari etape de restaurare și înnoire din istoria sa.
Este un detaliu important pentru povestea Mărcuței, deoarece arată că monumentul pe care îl vedem astăzi nu este rezultatul unei singure construcții rămase neschimbate timp de patru secole, ci al unei continuități în care fiecare generație a adăugat, a reparat sau a refăcut ceva, păstrând însă nucleul vechi al lăcașului.
Vișana, zisă Mărcuța, și numele care a rămas peste veacuri
Unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei mănăstirii este legat de Vișana, fiica armașului Marcu, cunoscută sub numele de Mărcuța, femeia care avea să-i lase numele până astăzi.
În timpul domniei lui Constantin Șerban (1654–1658, ctitor al Catedralei Patriarhale din București), mănăstirea avea să treacă printr-o altă perioadă grea. În anii 1654, 1655, seimenii(mercenari) și dorobanții răsculați au prădat și jefuit așezământul, iar urmele acestor vremuri tulburi aveau să lase din nou loc pentru o etapă de reparații și reorganizare.
Atunci intervine Vișana, zisă Mărcuța, fiica armașului Marcu, descendentă a familiei ctitorului. Ea a făcut reparații și, constatând situația grea în care ajunsese mănăstirea, a hotărât să o pună sub ocrotirea Mitropoliei Bucureștilor.
Prin actul din 1679, Vișana a închinat mănăstirea ca metoh al Mitropoliei din București, împreună cu moșiile și odoarele sale. Actul a fost întărit de domnitorul Șerban Cantacuzino (1678–1688) și poartă semnăturile Vișanei, ale mitropolitului Teodosie, ale episcopului Ștefan, ale episcopului Grigorie al Buzăului, ale marelui ban Neagoe, ale marelui vornic Badea și ale altor dregători.
În februarie 1680, actul de închinare a fost întărit și de Dositei al II-lea Notara, Patriarhul Ierusalimului (1669–1707), ceea ce confirma importanța eclezială a așezământului și noul său statut.
De această etapă este legată și originea numelui sub care mănăstirea avea să fie cunoscută de atunci înainte. Dacă în începuturile sale era cunoscută drept ”Mănăstirea de pe apa Colentinei”, numele mănăstirii s-a legat de Vișana, zisă Mărcuța, cea care a contribuit efectiv la refacerea și continuarea vieții așezământului.
Numele nu reprezintă, așadar, o simplă denumire transmisă întâmplător până în prezent, ci păstrează memoria unei femei care a avut un rol concret în salvarea și reorganizarea mănăstirii într-o perioadă în care aceasta trecuse prin jafuri și stricăciuni.
Chiliile călugărilor și întărirea vieții monahale
După închinarea mănăstirii, mitropolitul Teodosie al II-lea al Țării Românești (1668–1671 și 1672–1678) a contribuit la refacerea așezământului, acoperind clădirea și ridicând chilii și trapeza pentru călugări.
Acest detaliu este important, deoarece confirmă caracterul monahal al Mărcuței și arată că în jurul bisericii exista o adevărată comunitate de călugări, pentru care trebuiau create spații de locuire și de desfășurare a vieții de obște.
Vestigiile cercetate arheologic confirmă, de altfel, existența mai multor corpuri de chilii, dintre care unele sunt datate în secolele XVI–XVIII, iar urmele lor contribuie astăzi la reconstituirea planului vechii mănăstiri.
Astfel, atunci când privim astăzi zidurile și vestigiile vechiului ansamblu, nu trebuie să vedem doar ceea ce a rămas din punct de vedere arhitectural, ci și urmele unei vieți monahale care s-a desfășurat aici vreme de generații.
Mărcuța capătă înfățișarea pe care o recunoaștem astăzi
O nouă etapă importantă are loc în vremea domniei lui Grigore al II-lea Ghica (1733–1735 și 1735–1741), când, sub păstorirea mitropolitului Ștefan, biserica este din nou renovată și înfrumusețată.
Atunci i se adaugă pridvorul și sunt realizate elemente decorative din piatră la ferestre și la ușa de intrare. Pisania din 20 septembrie 1733 păstrează memoria acestei importante etape de refacere.
Pridvorul este și astăzi unul dintre elementele frumoase prin care se poate observa suprapunerea epocilor la Mărcuța. Biserica păstrează nucleul vechi, iar intervențiile ulterioare nu i-au șters istoria, ci au adăugat straturi care vorbesc despre generațiile care au continuat să o îngrijească.
În interior, naosul este despărțit de Sfântul Altar printr-o catapeteasmă sculptată din lemn de nuc, element care contribuie la frumusețea interiorului și la caracterul liturgic al spațiului, în care arhitectura și rânduiala ortodoxă se întâlnesc într-o unitate specifică vechilor biserici muntenești.
În această perioadă, Mărcuța dobândește treptat acea înfățișare care avea să-i permită să păstreze peste veacuri mărturii ale mai multor epoci, fără ca transformările succesive să șteargă complet nucleul vechii ctitorii.
Mărcuța – viața așezământului în veacul al XVIII-lea
La 21 iunie 1745, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1730–1731, 1733, 1735–1741 și 1744–1748 în Țara Românească, precum și în timpul altor domnii în Moldova), domnitorul le-a trimis ispravnicilor o carte prin care dispunea ca Mărcuței să îi fie lăsată clacă, timp de un an și douăsprezece zile, de către locuitorii din zonă.
Documentele acestei perioade arată cât de importantă devenise mănăstirea nu doar ca lăcaș religios, ci și ca așezământ cu proprietăți, oameni și activități economice care făceau parte din structura lumii de atunci.
În 1775, în vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774–1782 și 1796–1797), mănăstirea a intrat într-o nouă etapă de transformare, iar în această perioadă se disting și unele dintre lucrările care aveau să modifice imaginea incintei.
În această perioadă apar la Mărcuța noi lucrări de consolidare și dezvoltare, inclusiv amenajări comerciale, han și prăvălii, iar incinta este întărită prin ziduri masive.
În jurul bisericii este ridicat un zid gros, înalt de aproximativ șapte metri, care dă Mărcuței aspectul unei cetăți. În incintă se afla și o clopotniță pe care se află reprezentată stema familiei lui Alexandru Ipsilanti.
În tabloul votiv al bisericii, domnitorul Alexandru Ipsilanti este reprezentat ținând biserica în mâini, imagine care amintește de rolul pe care l-a avut în refacerea și dezvoltarea așezământului.
Tot din această perioadă provin mărturii importante ale prezenței familiei domnești în istoria bisericii, iar picturile și portretele votive păstrate în interior au devenit, la rândul lor, documente vizuale ale unei epoci.
Mărcuța și vremurile fanariote
În epoca fanariotă, cuprinsă între 1716 – 1821, mănăstirea a intrat într-un circuit ecleziastic și administrativ mai larg, fiind închinată Mănăstirii Halchis din Grecia, fapt care a contribuit la diminuarea considerabilă a averilor și resurselor sale.
Această perioadă nu a fost una simplă pentru vechiul așezământ, deoarece proprietățile și veniturile mănăstirilor închinate erau adesea administrate de la distanță, iar resursele care ar fi trebuit să susțină viața locală puteau fi direcționate în alte scopuri.
Cu toate acestea, Mărcuța a continuat să existe, iar biserica a rămas centrul spiritual al ansamblului.
Ciuma, zidul și izolarea
În jurul anului 1775 începe o perioadă în care istoria Mărcuței se intersectează cu istoria sanitară a Bucureștiului, odată cu epidemiile de ciumă care au afectat orașul.
Pentru a izola spațiul destinat bolnavilor, biserica și chiliile au fost separate de restul curții printr-un zid înalt și gros, iar celelalte spații ale ansamblului au fost organizate astfel încât accesul să fie controlat.
În timpul ocupației austriece din 1789–1791 au fost înființate spitale la Mărcuța și Pantelimon, iar sub domnia lui Ioan Vodă Caragea (1812–1818), în timpul epidemiei de ciumă din 1813, lazaretul mănăstirii și-a redeschis porțile.
Aceste episoade sunt importante pentru istoria locului, însă ele reprezintă un capitol al unei istorii mult mai largi. Mărcuța nu a fost întemeiată pentru a fi spital și nu acesta este rostul care îi definește existența de peste patru secole; funcția medicală a apărut ulterior, în contexte istorice excepționale, peste un așezământ monahal deja consacrat.
Mărcuța și anul 1821
Anul 1821 a fost unul dintre cele mai tulburi momente ale istoriei Țării Românești, iar Mărcuța s-a aflat din nou în apropierea marilor evenimente.
În acel an, Alexandru Ipsilanti (1792–1828) a venit din Moldova cu eteriștii greci și s-a oprit în apropierea Bucureștiului, în timp ce, cu câteva zile înainte, Tudor Vladimirescu (1780–1821) sosise cu aproximativ 10.000 de panduri.
Mărcuța, prin poziționarea sa la marginea orașului, care fusese cândva un avantaj pentru viața monahală, îi conferea acum o altă importanță într-un spațiu în care se intersectau armate, epidemii, drumuri și oameni aflați în mișcare.
În contextul acestor evenimente, Mărcuța a fost prinsă în tumultul politic și militar al anului 1821, iar chiliile și clădirile ansamblului au fost folosite temporar pentru adăpostirea unor grupuri aflate în mișcare.
Istoria mănăstirii arată astfel încă o dată cât de puternic era legat acest loc de marile schimbări prin care a trecut Bucureștiul și întreaga Țară Românească.
Apa Mărcuței și izvoarele de pe Colentina
Una dintre relatările mai puțin cunoscute ale Mărcuței este legată de apa izvoarelor din apropiere, care avea în vechime o valoare deosebită pentru locuitorii zonei și pentru cei care cunoșteau locul.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, călătorul Franz Joseph Sulzer amintea existența unui izvor considerat prețios la Mărcuța și nota că apa era adusă pentru domnitor și familia sa, fiind transportată de oameni călare, în burdufuri de piele, pe distanța dintre izvor și reședință.
Cercetările arheologice au oferit ulterior un fundament concret acestei relatări, prin identificarea unor canale boltite destinate captării izvoarelor de pe terasa Colentinei, precum și a unor elemente de piatră care proveneau de la o fântână.
În trecut, așadar, Mărcuța nu era doar un loc de rugăciune așezat pe malul Colentinei, ci și un spațiu în care apa reprezenta o resursă importantă, atât pentru viața de zi cu zi a mănăstirii, cât și pentru oamenii din împrejurimi.
Unele dintre aceste vestigii au fost ulterior date uitării, în special odată cu extinderea cimitirului după anul 1980.
Clădirile vechii mănăstiri și transformările lor
Din vechiul ansamblu monahal nu s-a păstrat tot ceea ce exista odinioară.
Cercetările arheologice au identificat fundațiile unor clădiri care aparțineau vechilor chilii, beciuri și alte construcții, unele datând din perioada timpurie a mănăstirii. O parte dintre aceste clădiri au primit, în timp, funcții diferite, iar una dintre construcțiile care a supraviețuit transformărilor a ajuns să fie legată ulterior de istoria spitalului de la Mărcuța.
De la mănăstire la instituție medicală și apoi la biserică de mir
În 1829 s-a încheiat construirea marelui spital de la Mărcuța, o clădire separată de curtea bisericii printr-un gard, astfel încât vechiul nucleu religios al ansamblului să rămână distinct de noua funcție medicală.
Această delimitare fizică este importantă și pentru înțelegerea locului în prezent, deoarece ceea ce se vede astăzi în zona Mărcuței nu reprezintă o singură clădire sau un singur moment istoric, ci suprapunerea unor destinații diferite, apărute în decursul a sute de ani.
În una dintre clădirile vechi ale ansamblului funcționase, la începutul secolului al XIX-lea, și o manufactură de testemeluri, basmale și țesături de acest tip. În anul 1800, negustorul Stănuță primise de la domnitorul Alexandru Moruzi (1793–1796 și 1799–1801) dreptul de a înființa aici o astfel de manufactură pentru o perioadă de 15 ani.
Clădirile au trecut apoi prin noi transformări, iar documentele referitoare la lucrările din 1829 descriu un ansamblu cu odăi, spălătorie, pivniță, încăperi pentru cazane, magazii și șoproane, toate construite din cărămidă și acoperite cu șindrilă.
Această succesiune de funcții explică de ce, în prezent, în cadrul fostului ansamblu pot fi întâlnite urmele unor construcții care au avut destinații foarte diferite, de la spații monahale la manufactură, apoi la instituții medicale și educaționale.
1864 – sfârșitul etapei monahale
O schimbare fundamentală intervine în anul 1864, anul secularizării averilor mănăstirești în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866).
Pentru Mărcuța, secularizarea marchează sfârșitul etapei sale monahale. Vechiul așezământ nu mai funcționează ca mănăstire în sensul tradițional, iar treptat, avea să lase locul unei noi forme de organizare.
În anul 1891 devine biserică de mir, intrând într-o nouă etapă a existenței sale.
În 1895, este consemnată ca filială a bisericii din comuna Pantelimon, situație care se menține până în 1932.
Astfel, deși viața monahală se încheiase, viața liturgică nu a dispărut. Biserica a continuat să fie un loc al rugăciunii, al Sfintelor Taine și al comunității, schimbându-și forma administrativă, dar păstrându-și rostul.
Mihai Eminescu
Mărcuța este legată și de una dintre cele mai dramatice pagini din biografia lui Mihai Eminescu.
În 1889, poetul a fost internat la Mărcuța, în ultimele luni ale vieții sale.
Prezența lui aici a rămas în memoria locului și a intrat în istoria Bucureștiului.
În jurul perioadei petrecute de Eminescu la Mărcuța au apărut numeroase povești și relatări transmise de-a lungul timpului. Unele dintre ele sunt greu de verificat și trebuie separate de ceea ce poate fi documentat istoric. Printre acestea se află povestea potrivit căreia poetul ar fi lăsat pe pereții camerei în care a stat versuri scrise cu cărbune și că aceste însemnări ar fi fost descoperite ulterior, în timpul unor lucrări.
Ceea ce este cert este că marele poet a trecut prin acest loc în ultimele luni ale vieții sale.
Astfel, în istoria Mărcuței se întâlnesc două realități aparent foarte diferite: rugăciunea din biserica veche și drama unui om aflat în dificultate care avea să devină una dintre cele mai importante figuri ale culturii române.
Cutremure, războaie și perioade de părăsire
Ca multe dintre monumentele vechi ale Bucureștiului, Mărcuța a fost pusă la încercare și de cutremure. Turla bisericii s-a prăbușit în urma cutremurului din 1802, fiind ulterior refăcută din lemn, iar această intervenție face parte din lunga serie de refaceri prin care monumentul a reușit să supraviețuiască.
Tunelurile Mărcuței: legendă sau urmele unei lumi subterane?
Ca orice așezământ medieval înconjurat de ziduri puternice, Mărcuța nu a scăpat de poveștile despre locuri ascunse și căi de retragere. Printre legendele care au circulat în jurul fostei mănăstiri se află și cea a unor tuneluri subterane prin care, în vremuri de primejdie, locuitorii așezământului s-ar fi putut retrage în afara incintei.
Unele relatări vorbesc despre legături subterane cu alte mănăstiri din zona Bucureștiului sau despre posibilitatea unei retrageri spre vechile păduri din jurul orașului. Până în prezent însă, această rețea de tuneluri nu este confirmată de cercetările arheologice publicate.
Există însă ceva real sub pământul Mărcuței. Cercetările arheologice efectuate asupra ansamblului au identificat un gârlici de pivniță datat în secolul al XVI-lea, precum și canale boltite construite pentru captarea izvoarelor de pe terasa râului Colentina. De asemenea, cercetările au arătat că sub una dintre clădirile fostului ansamblu se păstrează beciuri care au aparținut unei construcții monahale.
Astfel, legenda tunelurilor nu trebuie confundată cu realitatea arheologică. Mărcuța are, într-adevăr, o lume subterană: pivnițe, beciuri și vechi amenajări hidraulice. Ceea ce nu știm cu certitudine este dacă aceste spații au făcut vreodată parte dintr-un sistem mai amplu de tuneluri de refugiu.
Poate tocmai această necunoscută face povestea și mai interesantă. Sub Mărcuța nu se află doar legenda, ci și urmele concrete ale unei mănăstiri medievale care a trebuit să-și organizeze viața, procurarea apei, proviziile și apărarea într-un spațiu aflat cândva la marginea Bucureștiului.
Iar cercetările viitoare, mai ales în contextul restaurării ansamblului, ar putea lămuri dacă poveștile despre „tunelurile Mărcuței” ascund un sâmbure de adevăr sau sunt doar una dintre legendele construite în jurul unui loc cu o istorie de peste patru secole.
Biserica a fost restaurată la mijlocul secolului al XIX-lea, iar mai târziu a intrat într-o perioadă dificilă.
În 1917–1918, în timpul Primului Război Mondial și al ocupației germane, biserica a fost prădată de trupele germane, pierzându-se astfel și o parte dintre bunurile care făceau parte din patrimoniul său.
După război, Mărcuța a intrat într-o nouă etapă de recuperare. Biserica a fost reparată între 1945 și 1957, iar în 1965 au fost realizate alte lucrări de intervenție.
Marea restaurare din anii 1960–1970
O etapă esențială pentru salvarea monumentului a început în 1966, când au fost demarate lucrări de restaurare din fonduri proprii ale bisericii.
În 1967, intervențiile au fost preluate și desfășurate de Direcția Monumentelor Istorice, cu fonduri ale statului și contribuții proprii, iar lucrările au continuat în anii următori, până în perioada 1967–1976.
Această restaurare a reprezentat una dintre cele mai importante intervenții moderne asupra bisericii, într-o perioadă în care monumentele istorice din România erau cercetate și restaurate într-un cadru instituțional specializat.
Importanța acestei etape este cu atât mai mare cu cât restaurarea nu a urmărit doar repararea unei biserici vechi, ci și recuperarea caracterului său arhitectural și istoric, într-un moment în care presiunea dezvoltării urbane asupra vechilor monumente devenea tot mai puternică.
Ce se mai păstrează la Mărcuța astăzi
Pentru cei care ajung la Mărcuța, istoria nu se află doar în documente, ci poate fi ”citită” în chiar structura ansamblului.
Biserica este înconjurată de ceea ce a mai rămas din vechea incintă, iar zidurile păstrează încă imaginea unui așezământ care, în urmă cu sute de ani, se afla la marginea orașului și avea o cu totul altă întrebuințare.
Pridvorul, adăugat în secolul al XVIII-lea, este unul dintre primele elemente care atrag atenția, arcadele și coloanele sale făcând legătura dintre construcția mai veche și intervențiile ulterioare, în timp ce ancadramentele de piatră, fațadele și decorația în cărămidă aparentă păstrează imaginea unui monument în care diferitele epoci de construcție și transformare s-au păstrat într-o continuitate vizibilă.
În interior, catapeteasma sculptată din lemn de nuc desparte naosul de Sfântul Altar și păstrează caracterul liturgic al bisericii, iar icoanele și obiectele de patrimoniu religios dau continuitate unei tradiții care nu poate fi separată de istoria comunității.
Printre mărturiile de patrimoniu păstrate la Mărcuța se numără și icoane pe lemn datate în secolul al XVIII-lea, între care este menționată reprezentarea Sfântului Nicolae și a Sfântului Alexandru.
Pentru un credincios, valoarea unei asemenea icoane nu se reduce la vechimea ei. Lemnul poartă urmele timpului, dar icoana păstrează mai ales memoria rugăciunii.
Turnul-clopotniță și zidul de incintă completează imaginea vechiului ansamblu, în timp ce cercetările arheologice au identificat fundații ale fostelor chilii, beciuri, construcții dispărute și canale boltite pentru captarea izvoarelor.
Dar inexorabilul timpului continuă să-și spună cuvântul.
Astăzi, biserica veche prezintă urme vizibile ale trecerii anilor. Piatra, cărămida, tencuiala și elementele decorative au nevoie de intervenții atent și urgent făcute, specifice unui monument istoric.
De aceea, o nouă etapă de reabilitare devine importantă pentru protejarea bisericii și pentru transmiterea ei către generațiile următoare.
Nu este vorba doar despre repararea unei clădiri.
Este vorba despre păstrarea unei părți din istoria Bucureștiului și a patrimoniului ortodox al Capitalei.
Mărcuța în 2026: înaintea unei noi restaurări
După mai bine de patru secole de existență, Mărcuța se află în fața unei noi etape importante din istoria sa.
În anul 2025, reprezentanții Bisericii au anunțat că urmează să înceapă lucrările de restaurare a ansamblului fostei Mănăstiri Mărcuța, cu accent asupra bisericii monument istoric. Anunțul a fost făcut în contextul sfințirii pietrei de temelie pentru un nou paraclis al parohiei, necesar pentru perioada în care biserica veche va intra în lucrări.
Noul paraclis, cu hramul „Duminica Sfinților Români”, este destinat să asigure continuitatea vieții liturgice a comunității în perioada intervențiilor asupra vechiului monument.
Importanța acestei etape este cu atât mai mare cu cât, în prezent, Mărcuța nu mai este doar o biserică veche care trebuie întreținută, ci un ansamblu istoric în care mai multe componente sunt protejate oficial ca monumente de grupa A.
Restaurarea nu înseamnă, prin urmare, doar refacerea unor suprafețe degradate. Ea presupune păstrarea caracterului istoric al bisericii și conservarea vestigiilor care atestă evoluția ansamblului până în prezent: zidul de incintă, turnul de intrare, ruinele fostelor chilii și urmele construcțiilor monahale care au supraviețuit transformărilor ulterioare.
Pentru Mărcuța, aceasta poate fi una dintre cele mai importante intervenții din ultimele decenii. După restaurările din secolul al XIX-lea și după lucrările desfășurate între 1967 – 1976, vechiul monument intră într-o nouă etapă în care miza nu mai este doar repararea unei clădiri, ci transmiterea întregului ansamblu către generațiile următoare.
Între biserică, ruine și o clădire care își așteaptă salvarea
Astăzi, vechiul ansamblu al Mărcuței este împărțit între trecutul care încă poate fi văzut și clădirile care așteaptă să fie restaurate. Biserica veche, monumentul care a traversat mai bine de patru secole de istorie, se află în incinta actualei parohii, alături de biserica nouă. Dincolo de gard se află clădirea asociată istoriei fostului spital de la Mărcuța.
Construcția fostului spital, astăzi abandonată și vizibil afectată de trecerea timpului, este separată de biserica veche și de noul lăcaș de cult printr-un gard. Imaginea este cu atât mai puternică cu cât, în spatele acestei clădiri, se află o parte importantă din povestea locului: aici au funcționat, în diferite perioade, instituții cu destinații medicale și educaționale, iar tradiția locală leagă acest spațiu și de perioada în care Mihai Eminescu s-a aflat la Mărcuța.
Ordinul Ministerului Culturii nr. 3.158 din 14 iulie 2023 aduce o precizare importantă pentru înțelegerea ansamblului. Documentul modifică denumirea componentei istorice „Chilii” în „Spital”, menționând că aceasta înglobează beciurile unei clădiri monahale, devenită ulterior școală specială. Tot prin același ordin au fost clasate ca monumente istorice de grupa A turnul de intrare, fostă clopotniță, ruinele fostelor chilii și zidul de incintă.
Prin urmare, Mărcuța nu înseamnă doar biserica pe care o vedem astăzi. Din vechiul ansamblu au supraviețuit ziduri, vestigii și construcții care spun povestea unor epoci în care locul a avut succesiv funcții religioase, medicale și educaționale.
Un monument care așteaptă restaurarea
În prezent, perspectiva restaurării ansamblului dă o nouă miză acestei istorii. Reprezentanții Arhiepiscopiei Bucureștilor au anunțat că urmează să înceapă lucrările de restaurare a ansamblului fostei Mănăstiri Mărcuța, cu accent asupra Bisericii monument istoric. Construirea noului paraclis, în imediata apropiere a bisericii vechi, este legată tocmai de această etapă: pe perioada lucrărilor, comunitatea va avea nevoie de un spațiu în care să poată continua slujbele.
În 2025, la momentul sfințirii pietrei de temelie pentru noul paraclis, actualul paroh, preotul Dan Gheorghe a vorbit tocmai despre continuitatea acestui proiect, început în 2013. Pentru comunitate, ceea ce se construiește astăzi lângă biserica veche este, în același timp, o pregătire pentru conservarea monumentului și o investiție în viitorul parohiei.
Este un moment important pentru Mărcuța. După mai bine de patru secole, întrebarea nu mai este doar ce s-a întâmplat aici, ci ce va reuși Bucureștiul să păstreze din ceea ce a mai rămas.
Restaurarea care urmează să fie realizată reprezintă o oportunitate de a reda coerența acestui ansamblu istoric. Biserica veche, turnul de intrare, zidurile și vestigiile fostelor chilii vor putea fi privite nu ca fragmente izolate ale trecutului, ci ca părți ale unui ansamblu istoric unitar, a cărui valoare poate fi transmisă generațiilor viitoare.
Un loc în care istoria și credința merg împreună
Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai profunde semnificații ale Mărcuței: în același loc se întâlnesc, peste veacuri, Bucureștiul medieval, epoca domnitorilor, vechile așezăminte monahale, lumea fanariotă, vremurile tulburi ale epidemiilor, începuturile medicinei moderne, drama ultimelor luni din viața lui Mihai Eminescu și, mai presus de toate, viața creștină care continuă și astăzi între zidurile acestui vechi lăcaș de închinare.
Istoria Mărcuței nu se citește numai în documente și în date, ci poate fi descoperită în însăși materia monumentului, în piatra ancadramentelor, în cărămida zidurilor, în pictura și icoanele păstrate, în pridvorul care a fost adăugat peste veacuri, în turnul-clopotniță și în zidul de incintă care a apărat cândva întreaga mănăstire. Fiecare dintre aceste mărturii vorbește despre o altă generație care a trecut pe aici, despre oameni care au zidit, au reparat, au înfrumusețat și au apărat acest loc, dar și despre credincioșii care au venit aici să ceară ajutorul lui Dumnezeu, să mulțumească, să-și boteze copiii, să-și cunune familiile, să-și pomenească înaintașii și să-și găsească liniștea în rugăciune.
De aceea, viitoarele lucrări de reabilitare nu pot însemna doar refacerea unor ziduri sau repararea unor elemente degradate, ci trebuie să urmărească, înainte de toate, păstrarea autenticității monumentului și a tuturor mărturiilor pe care timpul le-a lăsat asupra lui. La un asemenea monument, fiecare intervenție trebuie făcută cu respect față de ceea ce a supraviețuit, pentru că o construcție nouă poate fi ridicată, însă o istorie de peste patru sute de ani nu poate fi recreată.
Iar poate cea mai frumoasă dovadă că Mărcuța nu aparține numai trecutului este faptul că, în timp ce biserica veche se pregătește pentru o nouă etapă de restaurare, comunitatea își pregătește, la rândul ei, un nou spațiu de rugăciune. Piatra de temelie a paraclisului sfințită în 2025 nu marchează, așadar, sfârșitul unei istorii, ci continuitatea ei: vechea biserică este pregătită să fie îngrijită, iar viața liturgică a comunității este pregătită să meargă mai departe.
Mărcuța nu poate fi înlocuită tocmai pentru că valoarea ei nu stă numai în vechimea zidurilor, ci în continuitatea unei istorii care a traversat generații și în faptul că, în pofida schimbărilor prin care a trecut orașul, acest loc nu și-a pierdut menirea de biserică. Așezământul s-a schimbat, vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, Bucureștiul însuși s-a transformat radical, însă aici a rămas ceva esențial: rugăciunea.
Mărcuța a supraviețuit nu doar pentru că zidurile sale au fost trainice, ci și pentru că, de-a lungul veacurilor, au existat oameni care au socotit că acest loc trebuie păstrat, restaurat și salvat. Au fost domnitori care au zidit și au înfrumusețat, ctitori și binefăcători care au sprijinit așezământul, oameni ai Bisericii care au avut grijă de el și generații de credincioși care au continuat să-i treacă pragul. În felul acesta, fiecare epocă a lăsat câte ceva Mărcuței, iar biserica a primit și a transmis mai departe această moștenire.
Poate că, peste alte sute de ani, cineva va privi aceste ziduri și va încerca să-și imagineze Bucureștiul anului 2026. Va descoperi biserica ridicată în 1587, va privi pridvorul adăugat în secolul al XVIII-lea, ancadramentele de piatră, urmele vechii incinte și vestigiile fostei mănăstiri și va înțelege că aici a existat cândva un așezământ aflat la marginea unui oraș mult mai mic. Va afla că pe aici au trecut domnitori și boieri, că Mărcuța a cunoscut vremuri de pace și de război, epidemii și schimbări politice, perioade de înflorire și momente de degradare, dar și că acest loc a rămas legat, în chip statornic, de istoria creștină a Bucureștiului.
Și va putea afla și povestea Vișanei, zisă Mărcuța, fiica armașului Marcu, femeia care, într-un moment dificil al istoriei așezământului, a contribuit la refacerea și continuarea vieții mănăstirii. Numele ei a rămas astfel legat de acest loc, traversând secolele și păstrând până astăzi memoria unei femei care a ales să nu lase așezământul să dispară.
Iar dacă acel om de peste dececnii va intra în biserică, va aprinde o lumânare, se va închina înaintea sfintelor icoane și își va pleca genunchii și fruntea în rugăciune, atunci va înțelege poate cel mai bine ceea ce documentele istorice nu pot spune pe deplin: că Mărcuța nu este doar un monument care a supraviețuit timpului, ci o biserică în care timpul însuși pare să se așeze, pentru o clipă, sub lumina credinței.
Aceasta este, poate, adevărata măsură a longevității Mărcuței. Piatra, cărămida și mortarul pot fi păstrate prin lucrări de restaurare, iar zidurile pot fi salvate de trecerea timpului. Dar o biserică rămâne cu adevărat vie atunci când, dincolo de valoarea ei istorică și arhitecturală, oamenii continuă să-i treacă pragul, să aprindă o lumânare, să se închine înaintea sfintelor icoane și să-și plece genunchii în rugăciune înaintea lui Dumnezeu.
La Mărcuța, după mai bine de patru secole, această continuitate nu aparține doar trecutului. Ea se trăiește și astăzi, în liniștea rugăciunii și în fiecare om care pășește în biserică pentru a-și căuta aici pacea sufletului. Iar aceasta este poate cea mai puternică dovadă că timpul poate atinge zidurile, dar nu poate stinge credința care le-a dat viață.
Zidurile pot fi restaurate, pictura poate fi curățată, acoperișurile pot fi refăcute, iar incinta poate fi pusă din nou în valoare. Toate aceste intervenții sunt însă menite să protejeze nu doar un monument istoric, ci un spațiu sacru în care, de veacuri, se săvârșesc rugăciuni și Sfânta Liturghie.
De aceea, adevărata salvare a Mărcuței nu înseamnă doar conservarea bisericii ca mărturie de patrimoniu, ci păstrarea ei în viața Bisericii și pentru generațiile care vor veni. Ceea ce trebuie transmis mai departe nu sunt doar zidurile și vestigiile sale, ci și rostul pentru care ele au fost ridicate: acela de a fi casă a lui Dumnezeu, loc de rugăciune și de întâlnire cu Hristos, mărturie vie a credinței ortodoxe și parte neîntreruptă din istoria spirituală a Bucureștiului.
După 439 de ani, Mărcuța nu este doar o biserică ce privește spre trecut, ci un lăcaș care poartă istoria în zidurile sale și își continuă, cu nădejde, drumul spre viitor. Ceea ce a fost primit de la înaintași nu este doar un patrimoniu care trebuie conservat, ci o moștenire de credință care trebuie păstrată și transmisă mai departe.
Iar câtă vreme în această biserică se va aprinde o lumânare, se va înălța o rugăciune, se va săvârși Sfânta Liturghie și un om își va pleca genunchii înaintea lui Dumnezeu, istoria Mărcuței nu se va încheia. Ea va continua să fie scrisă, nu doar în piatra zidurilor sale, ci în rugăciunea celor care îi trec pragul.
Zidurile Mărcuței au văzut trecând 439 de ani. Au rămas martore ale vremurilor, ale oamenilor și ale schimbărilor prin care a trecut Bucureștiul. Dar dincolo de toate acestea, aici continuă să dăinuie ceea ce timpul nu poate măsura: credința în Dumnezeu, trăită și mărturisită din generație în generație.
Accesează și:
– Biserica Mărcuța – ”bisericamarcuta.ro”
