Cuvânt de învățătură despre Sfântul Maslu, Duminica Vindecării demonizaților din ținutul Gadarei, suferința ascunsă și dragostea creștină față de cei încercați
În seara de sâmbătă, după săvârșirea Tainei Sfântului Maslu, părintele stareț al Mănăstirii Nechit, arhimandritul Zenovie, a rostit un amplu cuvânt de învățătură, așezat ca o pregătire duhovnicească pentru Duminica a V-a după Rusalii, când Biserica citește Evanghelia vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei (Matei 8, 28-34; 9, 1).
Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel – „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede.” (Romani 10, 4) – și de la îndemnul Sfântului Apostol Iacov privind Taina Sfântului Maslu – „Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5, 15) –, părintele Zenovie a arătat că între slujba Maslului și Evanghelia vindecării demonizaților există o profundă legătură duhovnicească.
„Ne aflăm în această seară de sâmbătă la capătul unei slujbe în care Biserica și-a plecat mâinile ei de mamă peste rănile noastre: Taina Sfântului Maslu, în care untdelemnul sfințit s-a atins de frunțile și de mâinile noastre ca o pecete a milostivirii dumnezeiești, aducându-ne aminte că Dumnezeu nu rămâne departe de suferința omului, ci coboară în ea, o cercetează și o preface în loc al întâlnirii cu El.”
Părintele stareț a subliniat că cele șapte Evanghelii și cele șapte rugăciuni citite la Sfântul Maslu mărturisesc același adevăr fundamental al credinței creștine:
„Hristos este Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel care nu Se scârbește de nicio boală, de nicio cădere și de nicio întunecare a firii omenești.”
O punte între Maslu și Evanghelia Gadarei
În centrul cuvântului său, părintele stareț a arătat că Biserica nu așază întâmplător aceste două momente unul lângă altul.
În seara în care credincioșii se roagă pentru vindecarea bolilor trupești și sufletești, ziua următoare Evanghelia vorbește despre una dintre cele mai cumplite forme ale suferinței omenești – robia sub puterea duhurilor necurate.
„Nu este oare o rânduială plină de înțeles că, în seara în care ne-am rugat pentru vindecarea de bolile arătate și nearătate, Biserica ne pregătește pentru Evanghelia celei mai adânci suferințe cu putință – robia omului sub stăpânirea duhurilor necurate?”
În același timp, Apostolul citit la Sfânta Liturghie vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu și despre îndreptarea omului prin credință.
Din această întâlnire a celor două lecturi biblice, părintele stareț a construit întregul său cuvânt de învățătură, dedicat dreptății, adevărului, suferinței și iubirii creștine.
„Dreptatea nu este doar o virtute morală”
Prima parte a predicii a fost consacrată temei dreptății.
Pornind de la cuvintele Mântuitorului:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33),
părintele stareț a explicat că omul contemporan reduce adesea dreptatea la legi, tribunale și raporturi sociale.
În înțelegerea Bisericii însă, dreptatea este mai întâi o problemă a stării sufletului înaintea lui Dumnezeu.
„Din punct de vedere creștin, dreptatea nu este numai o virtute morală între altele, ci, înainte de toate, o problemă de renaștere și de mântuire, pentru că atinge însăși starea firii noastre înaintea lui Dumnezeu.”
Părintele Zenovie a descris apoi, într-un limbaj profund biblic și patristic, efectele păcatului asupra firii omenești.
„În stare de păcat, omul este aplecat, încovoiat, gârbov; se află într-o stare nefirească; nu este drept, ci strâmb — strâmb în gânduri, strâmb în doriri, strâmb în judecăți.”
Acest adevăr este exprimat limpede de Sfântul Apostol Pavel:
„După cum este scris: „Nu este drept nici unul;” (Romani 3, 10)
Pericolul dreptății proprii
Comentând Epistola către Romani, arhim. Zenovie a avertizat asupra uneia dintre cele mai subtile ispite ale vieții religioase: convingerea că omul se poate mântui prin propria sa dreptate.
El a citat cuvintele Apostolului:
„Necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede.” (Romani 10, 3-4)
De aici, părintele stareț a arătat că adevărata dramă nu este lipsa religiozității, ci falsa impresie că omul este deja drept.
„Din închipuirea că dreptatea ar sta în împlinirea formală și ceremonială a literei legii s-a născut duhul fariseic”, a spus acesta, amintind pilda Vameșului și a Fariseului.
Concluzia a fost una dintre ideile centrale ale întregii predici:
„Să înțelegem, așadar, iubiți credincioși, că cea dintâi treaptă a dreptății nu este lauda faptelor noastre, ci recunoașterea smerită a strâmbătății noastre înaintea lui Dumnezeu.”
Dreptatea lui Dumnezeu se primește prin credință
Continuând tâlcuirea Epistolei către Romani, părintele stareț a explicat că îndreptarea omului nu vine din meritele personale, ci din întâlnirea cu Hristos.
„Dacă dreptatea noastră este bolnavă, de unde vine vindecarea ei?”, a întrebat părintele.
Răspunsul Evangheliei este limpede:
„Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în Evanghelie, din credință spre credință (Romani 1, 16-17), și este, înainte de toate, îndreptare – adică ridicarea omului din strâmbătatea lui și așezarea lui din nou în poziția verticală a fiului care privește spre Tatăl.”
Părintele stareț Zenovie a arătat că Hristos este Cel prin Care omul dobândește adevărata dreptate, amintind cuvintele Sfântului Apostol Pavel și ale Epistolei către Evrei.
„Tot ce rămâne neîndreptat prin lege se îndreaptă prin Iisus Hristos”, a subliniat acesta.
El a insistat apoi asupra faptului că adevărata dreptate nu poate exista fără conștiință și fără credință vie.
„Izvorul ei adânc este conștiința, iar puterea ei nebiruită este credința – credința vie și lucrătoare prin iubire.”
În sprijinul acestei afirmații, părintele a amintit credința lui Avraam și cuvintele Sfântului Apostol Iacov:
„Credința i s-a socotit ca dreptate. (Iacov 2, 21-23).”
Totodată, a atras atenția că atunci când dreptatea se rupe de conștiință și de Dumnezeu, ea se transformă în opusul ei.
Dreptatea creștină nu se lucrează după litera legii, care omoară, ci după duh, căci litera ucide, iar duhul face viu (II Corinteni 3, 6).
”Izvorul ei adânc este conștiința, iar puterea ei nebiruită este credința — credința vie și lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6). Ruptă de conștiință și de credință, dreptatea omenească devine prea adeseori nedreptate strigătoare la cer: se poate cumpăra, se poate strâmba, se poate împărți cu părtinire.”
Dreptatea în viața de fiecare zi
În continuarea cuvântului său, părintele stareț a arătat că dreptatea dobândită prin credință nu rămâne doar o stare lăuntrică a sufletului, ci se revarsă în întreaga viață a omului – în familie, la locul de muncă și în relațiile cu semenii.
Pornind de la cuvintele Mântuitorului – „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.” (Matei 7, 12) –, pr. stareț a explicat că adevărata dreptate se împlinește în iubirea și respectul față de aproapele.
Evocând cuvintele Fericitului Augustin, părintele a arătat că ”acolo unde dreptatea este alungată din temelia unei case, a unei instituții sau a unei țări, ceea ce rămâne nu mai este rânduială, ci pradă, oricât de strălucite ar fi fațadele.”
În același timp, i-a îndemnat pe credincioși să înțeleagă că fiecare este chemat să fie un slujitor al dreptății, amintind cuvintele Mântuitorului:
„Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” (Marcu 10, 43-44)
Referindu-se la provocările lumii contemporane, părintele Zenovie a observat că nedreptatea îmbracă astăzi forme tot mai subtile.
„Cât de actuală este această chemare în zilele noastre, când nedreptatea îmbracă haine noi: câștigul necinstit socotit iscusință, minciuna folositoare socotită diplomație, judecata grăbită și fără drept de apel rostită în piața publică a rețelelor de socializare!”
În încheierea acestei reflecții, părintele i-a îndemnat pe credincioși să-și cerceteze propria conștiință:
„Să ne întrebăm fiecare, în această seară: în casa mea, în vorbele mele, în cântarul cu care îi măsor pe ceilalți — locuiește dreptatea lui Dumnezeu sau dreptatea mea?”
„Adevărul nu este o idee, ci o Persoană” – ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6)
După ce a vorbit despre dreptatea lui Dumnezeu, părintele stareț și-a îndreptat atenția asupra celei de-a doua mari teme a predicii – adevărul.
Pornind de la cuvintele Mântuitorului:
„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32),
starețul mănăstirii Nechit a arătat că lumea contemporană vorbește adesea despre adevăr ca despre o simplă opinie, o interpretare sau un consens social. Evanghelia însă descoperă o realitate cu totul diferită.
„Dreptatea și adevărul sunt surori nedespărțite: unde se stinge adevărul, se stinge și dreptatea, pentru că nimeni nu poate împărți cu dreptate ceea ce nu cunoaște cu adevărat.”
Răspunsul la întrebarea „Ce este adevărul?”, rostită odinioară de Pilat din Pont (Ioan 18, 38) în fața Mântuitorului, nu este unul filozofic, ci unul existențial.
„Pentru lume, adevărul este o părere care se schimbă după vremuri; pentru creștin, Adevărul este o Persoană vie — Iisus Hristos, Care nu a spus „vă arăt adevărul”, ci „Eu sunt Adevărul”. A cunoaște adevărul nu înseamnă, deci, a aduna informații, ci a intra în comuniune cu Cel care este Adevărul, a-L primi în inimă și a trăi după cuvântul Lui, sub călăuzirea Duhului Adevărului, Care ne călăuzește la tot adevărul (Ioan 16, 13).”
Părintele stareț a subliniat că adevărul Evangheliei nu înrobește omul, ci îl eliberează de cele mai grele poveri sufletești: „adevărul creștin nu robește, ci eliberează: adevărul vă va face liberi, făgăduiește Domnul. Liberi de întunericul neștiinței, liberi de frica morții, liberi de tirania părerii de sine. Omul care trăiește în adevăr umblă drept, cu fruntea ridicată de la pământ și împăcat cu Dumnezeu, pentru că nu mai are nimic de ascuns și nimic de plăsmuit.”
Minciuna – prima armă a vrăjmașului
În continuarea cuvântului său, părintele stareț a arătat că, dacă Hristos este Adevărul, atunci lucrarea diavolului începe întotdeauna prin minciună.
Invocând cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Ioan – „Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8, 44) –, părintele Zenovie a explicat că prima ispită din istoria omenirii nu a fost una de natură fizică, ci una a cuvântului și a înșelării.
„Cea dintâi armă a diavolului nu a fost sabia, ci șoapta: în grădina Edenului, el nu a silit-o pe Eva, ci a strecurat îndoiala și răstălmăcirea — „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Facerea 3, 1) — și din această răstălmăcire s-a născut toată căderea omului.”
În opinia părintelui, aceasta rămâne și astăzi metoda principală prin care vrăjmașul încearcă să îl îndepărteze pe om de Dumnezeu.
„Vrăjmașul lucrează la fel: nu poate zidi nimic, dar poate strâmba; nu poate crea, dar poate contraface; nu are niciun adevăr al lui, dar știe să îmbrace minciuna în strai de lumină, căci însuși satana se preface în înger al luminii, iar slujitorii lui se prefac slujitori ai dreptății, dar sfârșitul lor va fi după faptele lor (II Corinteni 11, 14-15).”
O reflecție asupra lumii digitale
Predica a coborât apoi în realitatea concretă a lumii contemporane.
„Trăim vremuri în care această lucrare a minciunii s-a înmulțit cum n-a fost niciodată: știri plăsmuite care se răspândesc mai iute decât adevărul, chipuri și glasuri contrafăcute de mașini, ispita de a crede tot ce ne gâdilă părerile și de a respinge tot ce ne mustră conștiința.”
În acest context, discernământul devine, în viziunea părintelui, una dintre cele mai importante virtuți ale creștinului.
„Într-o asemenea lume, discernământul nu mai este un lux al învățaților, ci o virtute de căpătâi a fiecărui creștin: să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1), să nu ne grăbim a crede și a împărtăși mai departe ceea ce nu am cântărit, și mai ales să ne întoarcem mereu la izvorul limpede al Evangheliei, singura oglindă în care lumea se vede așa cum este.”
Potrivit părintelui stareț, omul care își hrănește zilnic sufletul din Sfânta Scriptură și din viața Bisericii dobândește, în timp, o adevărată sensibilitate duhovnicească.
„Cine se hrănește zilnic din cuvântul Adevărului dobândește, încetul cu încetul, un simț duhovnicesc care recunoaște minciuna după miros, înainte de a-i vedea chipul.”
Suferința pe care o vede lumea și suferința pe care o vede numai Dumnezeu – ”Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21)
Părintele stareț a vorbit și despre suferință, arătând că aceasta are chipuri foarte diferite și nu poate fi redusă la ceea ce se vede cu ochii.
Pornind de la cuvintele psalmistului – „Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui.” (Psalmul 33, 17) –, acesta a făcut distincția între suferința arătată și cea ascunsă.
Mai întâi a vorbit despre durerile pe care toți le observă: boala, bătrânețea, sărăcia, doliul sau neputința.
„Există o suferință pe care o cunoaște și o vede toată lumea: boala trupului care se citește pe chip, neputința bătrâneții, sărăcia, doliul, patul de spital. Aceasta este suferința arătată, pentru care lumea are măcar un cuvânt de compătimire și pentru care Biserica are, de la început, o Taină anume: Sfântul Maslu, întemeiat pe cuvântul Apostolului Iacov, care poruncește ca preoții Bisericii să se roage pentru cel bolnav, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului (Iacov 5, 14-15).”
”Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.”
În acest context, părintele a reamintit că Mântuitorul nu a rămas niciodată indiferent în fața durerii omenești.
„Evanghelia ne arată că Mântuitorul nu a ocolit niciodată această suferință: El străbătea toată Galileea, tămăduind toată boala și toată neputința în popor, iar la El erau aduși toți cei ce se aflau în suferințe — bolnavi, demonizați, lunatici, slăbănogi — și pe toți i-a vindecat (Matei 4, 23-24).”
„Nu toată suferința are aceeași pricină”
Comentând relatarea Sfântului Evanghelist Matei, părintele a atras atenția asupra unui detaliu pe care mulți îl trec cu vederea.
În enumerarea celor vindecați de Hristos, Evanghelia îi distinge pe bolnavi de demonizați și pe demonizați de lunatici.
Pentru părintele stareț, această diferențiere este esențială pentru înțelegerea învățăturii ortodoxe.
„Sfântul Evanghelist Matei îi deosebește pe bolnavi de demonizați și pe demonizați de lunatici, arătându-ne că nu toată suferința are aceeași pricină și că Biserica, urmând Domnului ei, nu pune niciodată toate durerile omului sub o singură etichetă.”
Această precizare va deveni unul dintre firele conducătoare ale întregii predici, atunci când părintele va aborda tema lucrării diavolului și necesitatea discernământului pastoral.
În același timp, pr. Zenovie a amintit că există și o altă categorie de suferințe, adesea mai grele decât cele trupești: durerile ascunse ale inimii.
„Există și o altă suferință, mai grea uneori decât cea dintâi, tocmai pentru că nimeni nu o vede: suferința nearătată, necunoscută, purtată în tăcere.”
Într-un pasaj de mare sensibilitate, părintele Zenovie a enumerat chipurile acestei suferințe tăcute.
„Este întristarea celui care zâmbește la lucru și plânge acasă; singurătatea bătrânului ai cărui copii sunt departe; frământarea mamei care nu doarme nopțile de grija unui copil rătăcit; deznădejdea tânărului care se simte de prisos într-o lume grăbită; rana rușinoasă a celui apăsat de un păcat vechi, nemărturisit.”
Toate aceste lacrimi, a spus părintele stareț, pot rămâne ascunse oamenilor, însă nu rămân niciodată ascunse lui Dumnezeu – ”Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmul 50, 18)
„Dumnezeu, Tatăl nostru, Care vede în ascuns (Matei 6, 4), le numără lacrimile pe care nu le-a văzut nimeni și rămâne aproape de cei umiliți la inimă.”
„Nu toată suferința este pedeapsă pentru păcat”
Continuând reflecția asupra durerii omenești, părintele stareț a ținut să înlăture una dintre cele mai răspândite prejudecăți religioase: aceea că orice suferință ar fi urmarea directă a unui păcat personal.
Sprijinindu-se pe Evanghelia după Ioan și pe cuvintele Mântuitorului despre orbul din naștere, părintele a amintit că Hristos a respins categoric această mentalitate.
„Se cuvine să spunem aici un cuvânt de mare trebuință: nu toată suferința este pedeapsă pentru păcat. Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul despre orbul din naștere — cine a păcătuit, el sau părinții lui? — Mântuitorul a răspuns limpede: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9, 3).”
În același sens, părintele a invocat și episodul celor optsprezece oameni peste care s-a prăbușit turnul din Siloam.
„Să nu îndrăznim, așadar, niciodată să legăm cu de la noi putere suferința aproapelui de păcatele lui, căci o asemenea judecată adaugă rănii lui încă o rană, iar nouă ne agonisește osândă.”
Potrivit părintelui stareț, creștinul este chemat să privească orice om aflat în încercare nu prin prisma suspiciunii, ci prin aceea a compasiunii și a iubirii.
Taina suferinței îngăduite – focul care curăță aurul
”Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (II Corinteni 12, 9)
Una dintre cele mai profunde părți ale predicii a fost consacrată întrebării pe care orice om și-o adresează în fața durerii: de ce îngăduie Dumnezeu suferința?
Părintele stareț Zenovie a subliniat că Sfânta Scriptură nu oferă un răspuns ”de manual”, ci prezintă oameni care au trecut prin încercări și L-au descoperit pe Dumnezeu tocmai în mijlocul lor.
Astfel, l-a adus înainte pe dreptul Iov, care, deși a pierdut într-o singură zi averea, copiii și sănătatea, nu și-a pierdut credința.
„Ne dă pe dreptul Iov, care a pierdut într-o zi averea, copiii și sănătatea, fără nicio vină arătată, și care, neînțelegând nimic, a ales totuși să binecuvânteze: Domnul a dat, Domnul a luat.”
Apoi, pr. Zenovie s-a oprit asupra experienței Sfântului Apostol Pavel și a celebrului „ghimpe în trup”, un înger al satanei, ca să-l bată peste obraz, și care s-a rugat de trei ori să fie izbăvit, primind în schimb nu izbăvirea, ci un răspuns mai adânc decât izbăvirea: ”Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” (II Corinteni 12, 7-9).”
În cele din urmă, părintele a arătat că răspunsul deplin la problema suferinței este Crucea lui Hristos.
„Ne dă, mai presus de toate, Crucea Domnului, pe care Cel fără de păcat a luat asupra Sa toată suferința lumii, ca nicio durere omenească să nu mai fie vreodată singură.”
Concluzia, una de profundă nădejde.
„Din aceste chipuri învățăm că suferința îngăduită de Dumnezeu nu este părăsire, ci cercetare; nu este mânie oarbă, ci foc care curăță aurul de zgură.”
Și a adăugat un îndemn adresat tuturor celor aflați în încercări:
„Să ne întrebăm, deci, nu atât „de ce sufăr?”, cât „ce lucrează Dumnezeu în mine prin această suferință?” — și vom afla că multe dintre cele mai frumoase roade ale sufletului nostru au crescut tocmai din pământul udat cu lacrimi.”
Evanghelia Gadarei – imaginea celei mai adânci robii
Ajungând la Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii, părintele stareț a descris vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei drept una dintre cele mai impresionante pagini ale Noului Testament.
În viziunea sa, această pericopă nu vorbește doar despre doi oameni stăpâniți de duhuri necurate, ci despre ceea ce păcatul și lucrarea celui rău urmăresc să facă din orice om.
„Chipul lor este oglinda a ceea ce vrea vrăjmașul să facă din om: să-l scoată dintre cei vii, să-l dezbrace de omenie, să-l facă spaimă pentru semenii lui și chin pentru sine însuși.”
Părintele a remarcat că demonii Îl recunosc pe Hristos înaintea multora dintre oameni.
„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29)
„În fața lui Hristos, duhurile care i-au robit strigă și se cutremură, mărturisind fără voie ceea ce cărturarii nu voiau să mărturisească: că El este Fiul lui Dumnezeu, iar ceasul stăpânirii lor a apus.”
„Vrăjmașul este un câine legat în lanț: latră înfricoșător, dar nu poate mușca decât pe cel care se apropie singur de el.”
Comentând tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, părintele stareț a evidențiat un detaliu esențial al episodului biblic: demonii nu au putut intra nici măcar în turma de porci fără îngăduința Domnului.
În opinia sa, acest fapt este una dintre cele mai mari mângâieri pe care le oferă Evanghelia.
„Dacă puterea celui rău nu ajunge, de la sine, nici până la niște dobitoace, cu cât mai puțin poate ea stăpâni, fără îngăduință de sus, peste omul zidit după chipul lui Dumnezeu și pecetluit cu Sfântul Botez.”
Folosind o comparație, părintele a spus:
„Vrăjmașul este, cum spun Părinții, un câine legat în lanț: latră înfricoșător, dar nu poate mușca decât pe cel care se apropie singur de el.”
În același timp, finalul Evangheliei ascunde o lecție dureroasă pentru orice generație.
Gadarenii nu se bucură în primul rând de vindecarea celor doi oameni, ci deplâng pierderea turmei de porci și Îl roagă pe Hristos să plece din hotarele lor.
Părintele stareț a rezumat această dramă într-o frază memorabilă:
„Să ne cutremurăm: diavolul nu L-a putut scoate pe Hristos din Gadara, dar iubirea de avere a oamenilor a putut.”
Adevăratul câmp de luptă: mintea omului – „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41)
Pornind de la această Evanghelie, părintele a explicat că demonizarea propriu-zisă este o situație excepțională, în timp ce adevăratul război duhovnicesc se desfășoară zilnic în inima și în mintea fiecărui om.
Invocând experiența Părinților filocalici, acesta a descris mecanismul ispitei.
„Lucrarea obișnuită a diavolului asupra omului nu este posedarea, ci momeala: gândul aruncat în minte ca o sămânță străină — un gând de mânie, de poftă, de deznădejde, de hulă — care nu este încă păcat, dar care cere găzduire.”
Părintele a explicat apoi modul în care un simplu gând poate deveni, prin acceptare repetată, o patimă.
„Dacă îl alungăm de la cea dintâi arătare, rămânem curați și ieșim din luptă încununați; dacă însă stăm de vorbă cu el, îl învârtim, îl îndulcim, atunci gândul se face învoire, învoirea se face faptă, iar fapta repetată se face patimă — și lanțul, care la început era un fir de păianjen, s-a făcut funie.”
De aceea, părintele i-a îndemnat pe credincioși să nu deznădăjduiască atunci când sunt ispitiți de gânduri.
„Să nu ne tulburăm și să nu ne osândim pentru orice gând rău care ne trece prin minte, căci nu tot gândul care ne cercetează este al nostru: multe sunt săgeți trimise din afară, și nu suntem vinovați de ele, ci numai de găzduirea lor.”
Armele acestei lupte rămân, potrivit predicii, cele pe care Biserica le propovăduiește dintotdeauna: privegherea, adică luarea-aminte trează la ceea ce intră în minte, și rugăciunea, mai ales chemarea stăruitoare a numelui lui Iisus, de care se cutremură puterile întunericului.
Ispitele trupești și chemarea la dreaptă socoteală
În continuarea cuvântului său, părintele stareț a vorbit despre o a treia formă prin care vrăjmașul încearcă să îl îndepărteze pe om de Dumnezeu: ispitele care se adresează trupului.
Acesta a amintit că Sfânta Scriptură îndeamnă necontenit la trezvie și priveghere: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8)
În acest context, părintele a enumerat ispitele care însoțesc viața omului de la cădere încoace.
„A treia cale de lucrare a vrăjmașului trece prin trup: ispitele poftei, ale lăcomiei, ale beției, ale desfrânării, ale lenii — toate momelile care fac din trup, zidit să fie templu al Duhului Sfânt (”Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” I Corinteni 6, 19), o unealtă împotriva sufletului.”
Totodată, părintele Zenovie a insistat asupra unui adevăr fundamental al antropologiei creștine: omul rămâne liber.
„Diavolul poate momi, dar nu poate sili; poate aprinde pofta, dar nu poate semna în locul nostru învoirea. Libertatea omului rămâne neatinsă, și tocmai de aceea rămâne întreagă și răspunderea lui.”
Această libertate, a arătat părintele, face imposibilă transferarea responsabilității asupra celui rău.
„Nimeni nu se poate dezvinovăți la judecată spunând „m-a împins diavolul”, căci diavolul îmbie, dar omul alege; el aduce lemnele, dar chibritul îl aprinde voia noastră.”
„Nu orice suferință a sufletului este demonizare”
Una dintre cele mai importante clarificări pastorale ale predicii a vizat relația dintre boli și lucrarea diavolului.
Părintele stareț a avertizat că, de-a lungul timpului, numeroși oameni au fost răniți prin etichetări pripite, în care orice tulburare sufletească era pusă exclusiv pe seama demonizării.
El a arătat însă că însăși Evanghelia face deosebire între diferitele forme de suferință.
„Și aici se cuvine să rostim, cu toată limpezimea, dreapta socoteală a Bisericii: nu orice suferință și mai ales nu orice suferință a sufletului este demonizare. Evanghelia însăși îi deosebește pe bolnavi de demonizați.” (Matei 4, 24),
Această distincție, a explicat părintele, a fost păstrată dintotdeauna în viața Bisericii.
„Biserica Ortodoxă, urmând Domnului ei, deosebește boala firii — care se vindecă și prin osteneala doctorilor, pe care Scriptura ne poruncește să-i cinstim, că și pe ei i-a făcut Domnul (Sirah 38, 1) — de robia sub cel rău, care se tămăduiește prin rugăciunea și Tainele Bisericii.”
În opinia sa, cele două extreme sunt la fel de periculoase.
Pe de o parte, atribuirea oricărei boli unei demonizări poate provoca răni suplimentare celor aflați în suferință.
„Cine pune pripit pecetea demonizării pe o boală a minții sau a nervilor rănește un om nevinovat și îi îndepărtează familia de ajutorul care i se cuvine.”
Pe de altă parte, ignorarea completă a existenței răului spiritual înseamnă o negare a învățăturii Evangheliei.
„Cine, dimpotrivă, tăgăduiește cu totul lucrarea celui rău, închide ochii în plină luptă.”
Ca soluție, părintele a propus ceea ce Părinții Bisericii numesc „dreapta socoteală”, virtute care evită atât exagerările, cât și minimalizarea realităților duhovnicești.
„Dreapta socoteală, mama tuturor virtuților, ne învață să le ținem pe amândouă: să chemăm și doctorul, și preotul, căci și știința cinstită, și harul sunt daruri ale aceluiași Dumnezeu.”
Cum trebuie priviți cei aflați în suferință
Ultima parte a predicii s-a transformat într-un puternic apel la iubire, milă și responsabilitate creștină.
Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Ioan – „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (I Ioan 4, 18) –, părintele stareț a arătat că răspunsul creștin la suferința aproapelui nu poate fi nici frica, nici judecata, nici izolarea.
Imaginea pe care a ales-o părintele stareț este cea din Evanghelia Gadarei.
„Nimeni nu mai trecea pe calea aceea; cei doi fuseseră lăsați morților, între morminte, ca și cum ar fi fost deja îngropați. Hristos are alt răspuns: El trece lacul întreg, înfruntă furtuna de pe mare, tocmai ca să meargă acolo unde nu mai mergea nimeni.”
În această imagine, părintele Zenovie a văzut adevărata măsură a iubirii creștine.
„Iată măsura dragostei dumnezeiești: ea nu așteaptă ca suferindul să vină, ci merge ea la suferind; nu se scârbește, nu se teme, nu întreabă mai întâi de vinovății.”
„Suferința aproapelui nu ne este dată spre judecată, ci spre slujire”
În opinia părintelui stareț, una dintre cele mai mari ispite este aceea de a transforma durerea celuilalt într-un prilej de bârfă sau de judecată.
„Cel chinuit de o suferință văzută sau nevăzută nu are nevoie de curiozitatea noastră, nici de șoaptele noastre, nici de sentințele noastre — „o fi păcătuit”, „o fi blestemat”, „cine știe ce-a făcut” — ci are nevoie de un frate care să nu se ferească de el.”
Revenind la răspunsul Mântuitorului despre orbul din naștere, părintele a formulat una dintre concluziile esențiale ale întregii predici.
„Suferința aproapelui nu ne este dată spre judecată, ci spre slujire.”
El i-a îndemnat pe credincioși să se întrebe, în fiecare întâlnire cu un om aflat în necaz: vei trece pe alături, ca preotul și levitul din pildă, sau te vei opri, ca samarineanul milostiv (Luca 10, 30-37)?
Biserica – spitalul milostivirii: ”Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” (Iacov 5, 14)
Părintele stareț a descris apoi Biserica drept locul în care omul rănit găsește adevărata vindecare.
Nu prin spectaculos, nu prin senzațional, ci prin viața sacramentală și prin rugăciunea smerită.
„Dragostea creștină față de cei încercați nu este numai o simțire a inimii, ci are căile ei rânduite, pe care Biserica le ține deschise de două mii de ani.”
Acesta a enumerat principalele mijloace de vindecare oferite de Biserică: ”rugăciunea: rugăciunea din biserică și rugăciunea din casă, pomenirea la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu și în rugăciunile de dezlegare pe care Biserica le-a rânduit, prin Sfinții ei Părinți, pentru cei tulburați de duhurile necurate, citite totdeauna cu binecuvântare, cu post și cu smerenie, niciodată cu spaimă, cu iscodire sau cu sete de lucruri senzaționale. A doua cale este Taina Spovedaniei, prin care rănile nearătate ies la lumină și își pierd puterea, căci păcatul mărturisit este pe jumătate vindecat, iar vrăjmașul, care lucrează în întuneric, fuge de lumina mărturisirii. A treia și cea mai înaltă este Sfânta Împărtășanie, unirea cu Însuși Hristos, Doctorul și Doctoria, spre tămăduirea sufletului și a trupului.”
În același timp, a atras atenția că lucrarea Bisericii nu urmărește spectacolul.
„Biserica nu vânează demoni, ci Îl vestește pe Hristos; nu sperie oamenii cu puterea celui rău, ci îi întărește cu puterea Celui Bun, căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume”
În încheiere, părintele stareț a mutat accentul asupra responsabilității personale a fiecărui creștin.
El a amintit cuvintele Mântuitorului de la Judecata de Apoi și a arătat că iubirea față de aproapele trebuie să devină faptă concretă.
”Dragostea se face faptă văzută, căci credința fără fapte moartă este.” (Iacov 2, 26)
„La Judecata de apoi, Domnul nu ne va întreba câte lucruri am știut despre suferință, ci dacă am cercetat-o: flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine — întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 35-40).”
Apoi a oferit câteva exemple simple, dar profunde, ale milei creștine: „cercetarea bolnavului, telefonul dat celui singur, ceasul petrecut lângă patul celui neputincios, vorba bună spusă celui apăsat de întristare, răbdarea față de cel greu de răbdat — acestea sunt, în ochii lui Dumnezeu, liturghia de după Liturghie, slujba pe care o săvârșim în lume după ce am ieșit din biserică.”
În mod deosebit, părintele arhim. Zenovie a vorbit despre cei care poartă în tăcere războaie lăuntrice.
„Să nu-i lăsăm în mormintele singurătății lor, cum i-a lăsat Gadara pe cei doi. Un om care știe că nu este singur este un om pe care vrăjmașul l-a pierdut pe jumătate, căci deznădejdea — arma lui cea din urmă și cea mai iubită — nu se lipește de inima care se știe iubită. Să fim, așadar, unii pentru alții, semnul văzut că Dumnezeu nu ne-a părăsit.”
Părintele Zenovie și-a încheiat cuvântul printr-o sinteză a întregii predici:
„Dreptatea nu este a noastră; este a lui Dumnezeu. Noi o primim prin credință și o arătăm prin fapte. Adevărul nu este o părere; este o Persoană — Hristos. Cine rămâne în El nu poate fi robit de minciună. Suferința are multe chipuri: unele se văd, altele nu. Dumnezeu le vede pe toate. Nicio lacrimă nu cade pe pământ neînregistrată în cer.”
Și a lăsat credincioșilor un ultim îndemn, inspirat din Evanghelia vindecării demonizaților din Gadara:
„Hristos a trecut marea pentru doi oameni de care fugea o cetate întreagă. Aceasta este măsura. Alta nu avem.”
Predica s-a încheiat într-o atmosferă de profundă reculegere, printr-o amplă rugăciune de binecuvântare rostită pentru toți cei prezenți. Părintele arhimandrit Zenovie a încredințat credincioșii purtării de grijă a lui Dumnezeu, rugându-Se ca Domnul să îi călăuzească „pe calea dreptății și a adevărului”, să îi ocrotească de „tot răul, văzut și nevăzut”, să le mângâie inimile „în toată suferința, arătată și nearătată” și să le păzească „mintea de gândurile cele rele și inima de întristarea cea fără de nădejde”.
În continuarea binecuvântării, părintele s-a rugat ca Dumnezeu să le dăruiască puterea de a ierta, râvnă pentru săvârșirea binelui, inimă smerită și ochi deschiși pentru a vedea binele din aproapele. Totodată, a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu peste rugăciunea, credința, dragostea, osteneala, casele, copiii și întreaga viață a credincioșilor, încheind cu emoționanta rugăciune ca Domnul să îi miluiască „cu sfârșit bun”, iar „dincolo, la Judecată”, să le dăruiască „un colț de rai”.
Accesează și:
– 26.06.2026: „Glasul din pustie” – cuvântul arhim. Zenovie la hramul Schitului „Sf. Arsenie Mărturisitorul și Sf. Serafim cel Răbdător” – ”stiridigitale.ro”
– 16.06.2026: Arhim. Zenovie de la Mănăstirea Nechit: ”Iar noi, cei de azi, suntem chemați să fim sfinții de mâine” – chemarea Duminicii Sfinților Români – ”stiridigitale.ro”
– 30.05.2026: Pr. stareț Zenovie de la Mănăstirea Nechit : ”Roadele Duhului în grădina sufletului” – cuvânt de învățătură – ”stiridigitale.ro”
– 18.05.2026: ÎPS Pr. Iacov de Mytilene, primit cu aleasă bucurie de obștea Mănăstirii Nechit – ”stiridigitale.ro”
– 17.05.2026: Pr. stareț Zenovie de la Mănăstirea Nechit: „Am înlocuit rugul aprins al prezenței lui Dumnezeu cu notificările luminoase ale telefoanelor” – ”stiridigitale.ro”
– 26.04.2026: Cuvântul pr. stareț Zenovie la Măn. Nechit: ”Să fim făclii de Înviere” – ”stiridigitale.ro”
– 20.04.2026: Pr. Stareț Zenovie de la Măn. Nechit: ”Avem armele date de la început: pocăința, rugăciunea și postul” – predică despre viața duhovnicească și credință – ”stiridigitale.ro”
– 11.04.2026: Predica Părintelui stareț Zenovie în Vinerea Mare: „Adevăratul ocean de suferință al Vinerii Mari se află în inima Domnului” – ”stiridigitale.ro”
– 06.04.2026: Pr. stareț Zenovie(Nechit): „Cele mai bune mâini sunt mâinile înălțate la rugăciune, nu acelea care aclamează.” – ”stiridigitale.ro”
– 17.03.2026: Mănăstirea Nechit: Parastasul Arhimandritului Zenovie Ghidescu – întâlnire în rugăciune și veșnicie – ”stiridigitale.ro”
– 16.03.2026: Duminica Sfintei Cruci, în cuvântul părintelui stareț Zenovie de la Mănăstirea Nechit – ”stiridigitale.ro”
– 05.03.2026: Pr. Zenovie, starețul Mănăstirii Nechit: „Când omul se apropie de Dumnezeu, problemele care îl apăsau devin mai ușoare, iar sufletul capătă claritate” – ”stiridigitale.ro”
– 25.02.2026: Arhiman. Zenovie, starețul Mănăstirii Nechit: ”Postul nu este vreme de întristare, ci prilej de bucurie și iubire milostivă” – ”stiridigitale.ro”
– 18.02.2026: Arhimandritul Zenovie, starețul Mănăstirii Nechit – ”Pomelnicul, icoană a Împărăției” – ”stiridigitale.ro”
– 17.02.2026: Pr. stareț Zenovie, Mănăstirea Nechit: „Vă binecuvântez să intrați în această sfântă perioadă a Postului Mare nu cu fețele posomorâte, ci cu sufletul spălat de lacrimile iertării!” – ”stiridigitale.ro”
– 16.02.2026: Pr. arhiman. Zenovie de la Mănăstirea Nechit: ”Dragostea care refuză să uite și credința că rugăciunea străbate dincolo de moarte” – ”stiridigitale.ro”
– 13.02.2026: ”Timpul, șansa și cuvântul” – învățătura pr. arhiman. Zenovie de la Mănăstirea Nechit – ”stiridigitale.ro”
– 08.02.2026: Sfântul Maslu la Mănăstirea Nechit – Tăcere, rugăciune și pocăință adevărată – ”stiridigitale.ro”
– 27.01.2026: Taina Voii lui Dumnezeu și Pilda Arhanghelului Mihail – Cuvântul pr. arhiman. Zenovie la Mănăstirea Nechit – ”stiridigitale.ro”
– 24.01.2026: Sub semnul Preasfintei Treimi: Cuvânt de trezvie al pr. stareț Zenovie la Nechit despre Unirea românilor – ”stiridigitale.ro”
– 19.01.2026: Predica Pr. stareț Zenovie de la Mănăstirea Nechit – credință, recunoștință și comuniune în lumina Sfintei Treimi – ”stiridigitale.ro”
– 11.01.2026: Pr. Arhiman. Zenovie la Mănăstirea Nechit: Pilda celor trei prieteni ai omului – ”stiridigitale.ro”
– 01.11.2025: Mănăstirea Nechit – Cetate a rugăciunii și a credinței neclintite – ”stiridigitale.ro”
– 12.09.2025: Lacrimile lui Adam: Căderea, Pocăința și Mântuirea în Viziunea Sf. Siluan Athonitul – ”stiridigitale.ro”
– Mănăstirea Nechit – pagina oficială web
– Mănăstirea Nechit – pagina oficială Facebook
