Imaginile surprinse recent pe o stradă din Constanța, în care o mamă își agresează fizic fiica în plină zi, sub privirile trecătorilor, au șocat opinia publică. Reacția autorităților a fost promptă: poliția a deschis un dosar penal, iar Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a dispus preluarea minorei de către bunica paternă.
Dincolo de acest caz concret, incidentul readuce în discuție o problemă mult mai profundă: unde se termină autoritatea părintelui și unde începe răspunderea juridică?
Într-un stat de drept, autoritatea părintească nu este un privilegiu absolut. Ea este o funcție exercitată exclusiv în interesul superior al copilului și este limitată de lege. Niciun părinte nu dobândește, prin simplul fapt al filiației, dreptul de a exercita violență fizică, psihică sau emoțională asupra propriului copil.
Stresul, lipsurile materiale, divorțul, dificultățile financiare, epuizarea sau problemele personale pot, oarecum, explica împrejurările în care un adult ajunge într-un moment de dezechilibru. Ele nu justifică însă încălcarea legii și nu înlătură răspunderea juridică.
Acesta este principiul fundamental al oricărui stat democratic: fiecare persoană răspunde pentru propriile fapte.
Copilul nu este autorul conflictului. Este victima lui.
În numeroase dosare de familie apare aceeași eroare de perspectivă: atenția se mută treptat de la comportamentul adultului către comportamentul copilului.
Minorul începe să fie descris drept „problematic”, „dificil”, „neascultător”, „instabil emoțional” sau „în nevoie de consiliere”, în timp ce conduita adultului este analizată superficial sau chiar deloc.
Din punct de vedere juridic și psihologic, această inversare a rolurilor este profund greșită.
Copilul nu generează conflictul dintre adulți.
Copilul nu provoacă divorțul.
Copilul nu stabilește strategia procesuală a părinților.
Copilul nu decide respectarea sau nerespectarea unei hotărâri judecătorești.
Copilul nu controlează climatul familial.
Toate aceste decizii aparțin exclusiv adulților.
Prin urmare, atunci când un minor este expus violenței, manipulării, presiunilor emoționale ori conflictelor permanente dintre părinți, responsabilitatea aparține celui care exercită acele comportamente, nu copilului care le suportă.
Acesta este motivul pentru care legislația privind protecția copilului pornește de la ideea că minorul este persoana vulnerabilă care trebuie protejată, iar nu persoana asupra căreia trebuie transferată responsabilitatea conflictului.
Autoritatea părintească nu înseamnă drept de constrângere.
Există încă percepția că părintele poate recurge la orice mijloc pentru a-și disciplina copilul.
Din punct de vedere juridic, această concepție este greșită.
Autoritatea părintească conferă drepturi, dar și obligații. Ea nu autorizează violența, intimidarea, umilirea sau exercitarea unor presiuni psihice asupra minorului.
Niciun text de lege nu recunoaște dreptul părintelui de a lovi copilul pentru că „nu ascultă”, „vorbește urât”, „refuză să facă ceea ce i se cere” sau „îl provoacă”.
Dimpotrivă, legislația română și europeană consacră dreptul copilului la protecție împotriva oricărei forme de violență fizică sau psihologică.
În consecință, atunci când un adult își agresează copilul, analiza autorităților nu trebuie să pornească de la întrebarea „ce a făcut copilul?”, ci de la întrebarea esențială: „a încălcat adultul legea și care sunt consecințele juridice ale conduitei sale?
Aceasta este diferența fundamentală dintre educație și abuz.
Răspunderea penală nu poate fi înlocuită cu simple recomandări.
În ultimii ani se conturează o tendință periculoasă de a reduce unele situații care pot implica încălcări ale legii la simple probleme de comunicare sau dificultăți emoționale ce ar putea fi soluționate exclusiv prin consiliere psihologică.
Dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, răspunsul statului trebuie să fie unul juridic.
Consilierea psihologică poate însoți procesul de reabilitare, poate reduce riscul de recidivă și poate sprijini reintegrarea socială a persoanei condamnate.
Ea nu poate însă înlocui răspunderea penală.
Astfel, s-ar transmite un mesaj profund greșit: că exercitarea violenței asupra propriului copil poate fi tratată exclusiv ca o dificultate emoțională a adultului, fără consecințe juridice efective.
Statul are obligația de a transmite exact mesajul opus.
Violența asupra copilului nu este o metodă de educație.
Este o încălcare gravă a drepturilor copilului și, atunci când legea penală este incidentă, trebuie să atragă răspunderea persoanei vinovate.
Copilul nu este armă în conflictul dintre părinți. Instrumentalizarea minorului este o formă de abuz emoțional.
Dacă violența fizică lasă urme vizibile, violența psihologică este adesea mai greu de observat, dar poate produce efecte la fel de grave asupra dezvoltării copilului.
Una dintre cele mai nocive forme de violență psihologică este implicarea minorului în conflictul dintre părinți. În astfel de situații, copilul încetează să mai fie protejat și devine un instrument prin care unul dintre adulți încearcă să obțină avantaje personale, emoționale sau juridice.
Legea și jurisprudența europeană consacră un principiu esențial: copilul are dreptul de a menține relații personale cu ambii părinți. Acest drept aparține copilului, nu părintelui.
Prin urmare, orice conduită prin care unul dintre părinți împiedică în mod deliberat această relație trebuie analizată cu maximă seriozitate și sancționată de către instanțe și autorități.
Când autoritatea părintească este folosită împotriva copilului
Părintele la care copilul locuiește în mod obișnuit exercită cea mai mare influență asupra dezvoltării sale emoționale. Această poziție presupune o responsabilitate juridică deosebită.
Dacă această influență este folosită pentru a induce teamă față de celălalt părinte, pentru a crea ostilitate artificială, pentru a împiedica orice contact sau pentru a transforma copilul într-un aliat într-un conflict dintre adulți, nu mai discutăm despre exercitarea responsabilă a autorității părintești.
Discutăm despre utilizarea unei poziții de autoritate pentru exercitarea unei presiuni psihologice asupra unui minor.
Copilul nu trebuie obligat să aleagă între mamă și tată.
Nu trebuie pus să transmită mesaje.
Nu trebuie folosit ca martor al conflictelor judiciare.
Nu trebuie determinat să respingă unul dintre părinți pentru a demonstra loialitate față de celălalt.
Orice asemenea conduită produce un conflict de loialitate profund, pe care un minor nu îl poate gestiona.
În practica instanțelor apar situații în care unul dintre părinți desfășoară, în timp, o campanie sistematică de îndepărtare a copilului de celălalt părinte.
Aceasta se poate manifesta prin denigrare constantă, blocarea comunicării, anularea nejustificată a programului de legături personale, transmiterea unor informații distorsionate, inducerea fricii sau cultivarea ideii că unul dintre părinți reprezintă un pericol, fără ca acest lucru să fie susținut de fapte obiective.
Nu orice refuz al copilului este spontan.
Nu orice declarație a minorului este rezultatul unei convingeri autonome.
În special în cazul copiilor de vârstă mică, opiniile și percepțiile sunt profund influențate de adultul cu care conviețuiesc în mod constant.
Acesta este motivul pentru care instanțele trebuie să analizeze întregul context familial și să stabilească dacă voința exprimată de copil este autentică sau dacă există indicii privind influențarea sa sistematică.
Precedentul judiciar care schimbă perspectiva
Recent, o instanță din România a dispus emiterea unui ordin de protecție împotriva unei mame, reținând existența unei forme de violență psihologică exercitată asupra propriului copil printr-o conduită sistematică de îndepărtare a acestuia de celălalt părinte.
Dincolo de particularitățile acelui dosar, mesajul juridic este unul important.
Instanța a transmis că violența asupra copilului nu se manifestă exclusiv prin lovituri.
Presiunea emoțională sistematică, manipularea, inducerea fricii și folosirea minorului în conflictul dintre adulți pot avea consecințe la fel de grave asupra dezvoltării sale.
Această orientare este în acord cu evoluția dreptului european, care pune accent pe interesul superior al copilului și pe obligația statului de a interveni atunci când dezvoltarea emoțională a minorului este afectată.
Copilul nu trebuie transformat în victima conflictului dintre adulți. Consilierea psihologică nu poate substitui expertiza judiciară
În numeroase litigii de familie apare o tendință care trebuie analizată cu maximă atenție: atunci când conflictul dintre adulți se agravează, centrul atenției este mutat de la comportamentul părinților către copil.
Minorul ajunge să fie descris ca fiind „problematic”, „dificil”, „anxios”, „neadaptat” sau „în nevoie de consiliere”, iar responsabilitatea pentru tensiunile familiale este transferată, direct sau indirect, asupra celui mai vulnerabil membru al familiei.
Această abordare inversează realitatea.
Copilul nu este cauza conflictului dintre adulți. Copilul este persoana asupra căreia conflictul produce efecte.
Reacțiile sale emoționale, temerile sau schimbările nejustificate de comportament nu pot fi analizate izolat și fără examinarea mediului familial în care acesta trăiește, a relațiilor pe care le are cu fiecare dintre părinți și a conduitei adulților care exercită influență asupra sa zi de zi.
Consilierea psihologică nu trebuie confundată cu o procedură de stabilire a adevărului judiciar. Într-un litigiu în care instanța trebuie să stabilească dacă un copil este influențat, manipulat, expus unui conflict de loialitate sau dacă unul dintre părinți exercită presiuni asupra sa, simpla existență a unor ședințe de consiliere nu poate reprezenta, prin ea însăși, o concluzie juridică.
Mai mult, în practica litigiilor de familie există situații în care evaluările private inițiate și achitate de unul dintre părinți pot ajunge să fie percepute ca având o greutate disproporționată, tocmai pentru că acel părinte a inițiat demersul și a selectat specialistul care realizează evaluarea.
Această observație nu reprezintă o critică la adresa profesioniștilor care oferă servicii psihologice și nici nu pune la îndoială rolul important al acestora. Înseamnă doar că, într-un conflict profund între doi părinți, instanța trebuie să distingă între un demers terapeutic destinat sprijinirii copilului și o procedură cu valoare probatorie destinată stabilirii unor împrejurări relevante juridic.
Consilierea urmărește reducerea suferinței emoționale și sprijinirea copilului în procesul de adaptare.
Expertiza psihologică sau psihiatrică judiciară are o finalitate diferită: aceea de a oferi instanței elemente obiective privind dinamica relațiilor familiale, existența unor factori de influență, autenticitatea anumitor trăiri exprimate de minor, cauzele reale ale deteriorării unei relații parentale sau mecanismele care au determinat modificarea comportamentului copilului.
Una nu o exclude pe cealaltă.
Însă una nu poate fi folosită ca substitut pentru cealaltă.
Atunci când miza cauzei este identificarea motivului real pentru care relația dintre copil și unul dintre părinți s-a deteriorat, stabilirea existenței unor frici reale sau induse, analiza unei posibile influențări parentale ori determinarea responsabilității adulților pentru climatul familial creat, evaluarea trebuie realizată într-un cadru care oferă garanții de independență, obiectivitate și rigoare științifică.
În astfel de situații, atunci când apreciază necesar, instanța trebuie să analizeze oportunitatea efectuării unei expertize psihologice sau psihiatrice judiciare prin specialiști desemnați potrivit procedurilor legale, din cadrul Institului de Medicină Legală.
Diferența este esențială.
Consilierea oferă sprijin.
Expertiza judiciară oferă instanței un instrument de evaluare a unor aspecte relevante pentru soluționarea cauzei.
Dacă adevărul judiciar trebuie stabilit cu privire la motivul pentru care un copil ”respinge” un părinte, dacă există o influență externă, dacă există frici reale sau induse, dacă există manipulare ori dacă reacțiile minorului sunt consecința firească a conflictului familiÎn mod particular, acuzația de influențare trebuie analizată prin raportare la realitatea relației efective dintre copil și fiecare părinte. Nu poate fi ignorat faptul că influența parentală se exercită în primul rând prin prezență cotidiană, comunicare permanentă și controlul mediului de viață al copilului. Atunci când un părinte nu are contact efectiv cu minorul o perioadă îndelungată, nu participă la viața sa cotidiană și nu are posibilitatea unei comunicări reale și constante cu acesta, simpla formulare a unor acuzații privind influențarea copilului nu poate conduce, prin ea însăși, la concluzia existenței unei influențe negative. O asemenea concluzie trebuie fundamentată pe probe concrete, iar analiza trebuie să pornească de la realitatea relațiilor familiale existente.
Întrebarea fundamentală a autorităților trebuie să fie:
„Care este cauza reală a suferinței copilului și cine poartă responsabilitatea pentru mediul în care aceasta a apărut?”
Copilul nu trebuie transformat într-un obiect de probă într-un conflict între adulți.
El nu trebuie pus în situația de a confirma versiunea unuia dintre părinți și nici obligat să poarte consecințele unui litigiu pe care nu l-a creat.
Rolul statului nu este să stabilească cine poate prezenta cea mai convingătoare versiune prin intermediul unor demersuri private.
Rolul statului este să stabilească realitatea prin mijloace obiective și să protejeze interesul superior al copilului.
Pentru că, în orice cauză privind un minor, întrebarea decisivă nu este cine reclamă mai mult, cine vorbește mai convingător sau cine solicită mai multe evaluări.
Întrebarea decisivă este:
Care comportament al adulților protejează copilul și care comportament îi produce prejudicii?
Evaluarea psihologică nu trebuie transformată într-un instrument procesual prin care responsabilitatea adultului este transferată asupra minorului.
Dacă un părinte susține în mod repetat că nu mai poate comunica cu propriul copil, că acesta nu îl mai ascultă sau că orice dificultate este generată exclusiv de comportamentul minorului, autoritățile trebuie să analizeze cu aceeași atenție conduita acelui părinte.
În mod particular, acuzația de influențare a copilului trebuie analizată prin raportare la realitatea relației efective dintre copil și fiecare părinte.
Influența parentală nu poate fi presupusă doar prin existența unui conflict judiciar sau prin faptul că unul dintre părinți formulează cereri către instanță.
Influența asupra copilului se exercită, în primul rând, prin prezență cotidiană, comunicare constantă, relația emoțională construită în timp și controlul mediului de viață în care minorul trăiește.
Atunci când unui părinte îi este limitată sau întreruptă în mod efectiv relația directă cu copilul pentru o perioadă îndelungată, când comunicarea dintre aceștia nu mai este posibilă în mod real, iar acel părinte nu participă la viața cotidiană a copilului, acuzația potrivit căreia ar exercita o influență negativă asupra acestuia nu poate fi luată în considerare.
Influența parentală nu se poate presupune în lipsa unei relații efective. Ea presupune existența unui contact real, a unei comunicări constante și a unei posibilități concrete de transmitere a unor mesaje, valori sau percepții către copil.
Astfel, atunci când un părinte este lipsit de contactul efectiv cu copilul, analiza autorităților trebuie să pornească de la realitatea relațiilor familiale existente: cine are acces zilnic la minor, cine influențează mediul în care acesta trăiește și care sunt factorii concreți care au determinat schimbarea de comportament.
Când acuzația de „influențare a copilului” devine un mecanism de transfer al responsabilității
Un aspect care trebuie analizat cu maximă atenție în litigiile privind minorii este acuzația frecvent formulată potrivit căreia unul dintre părinți ar influența negativ copilul împotriva celuilalt.
O asemenea acuzație nu poate fi analizată în abstract și nu poate fi desprinsă de realitatea relației efective dintre copil și fiecare părinte. Influența parentală presupune existența unei relații reale, a unui contact direct, a unei comunicări și a unei posibilități concrete de transmitere a unor mesaje către minor.
Din punct de vedere logic și juridic, nu poate fi reținută automat existența unei influențe exercitate de un părinte care nu are acces efectiv la copil, care nu comunică liber cu acesta și care nu participă la viața sa cotidiană.
În acest context, demersurile judiciare formulate de un părinte pentru punerea în executare/nerespectarea unei hotărâri judecătorești nu pot fi confundate cu o conduită de influențare a copilului. Exercitarea dreptului de a sesiza autoritățile competente reprezintă un mecanism legal de protejare a drepturilor recunoscute prin hotărârea instanței, nu o formă de presiune exercitată asupra minorului.
În astfel de situații, prima întrebare pe care trebuie să o analizeze autoritățile este:
„Cine are posibilitatea reală de a exercita această influență și în ce context?”
Influența asupra unui copil nu se exercită, în principal, prin existența unui litigiu pe rol, prin formularea unor cereri către instanță sau prin solicitarea respectării unei hotărâri judecătorești.
Influența se exercită prin prezență zilnică, prin mediul în care copilul trăiește, prin comunicarea permanentă, prin relația emoțională construită în timp și prin controlul asupra informațiilor la care minorul are acces.
De aceea, atunci când un copil locuiește în mod constant cu unul dintre părinți, iar celălalt părinte este îndepărtat de la relația directă cu acesta prin restrângerea contactului sau prin nerespectarea unui program stabilit de instanță, analiza trebuie să pornească de la realitatea concretă a raporturilor dintre părinți și copil.
Nu este suficient ca un părinte să afirme că celălalt influențează negativ minorul. O asemenea susținere trebuie demonstrată prin elemente obiective și verificabile.
Într-un stat de drept, acuzația nu poate înlocui proba.
Mai mult, există riscul ca această acuzație să devină un mecanism prin care responsabilitatea adultului să fie transferată asupra celui care încearcă să restabilească o relație parentală afectată.
Un părinte care nu își vede copilul perioade îndelungate, care nu poate comunica normal cu acesta și care recurge la mijloacele legale disponibile pentru executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi considerat automat sursa unei influențări negative.
Solicitarea respectării unei hotărâri judecătorești nu este un atac împotriva celuilalt părinte.
Este un mecanism legal prin care un părinte încearcă să protejeze inclusiv dreptul copilului de a menține relații personale cu ambii părinți.
În schimb, atunci când un copil este privat de contactul real cu unul dintre părinți, autoritățile trebuie să analizeze dacă această ruptură este consecința unei influențe exercitate de acel părinte sau rezultatul mediului permanent în care copilul trăiește și al conduitei adultului care are controlul efectiv asupra vieții sale cotidiene.
Executarea hotărârilor judecătorești nu este facultativă
Într-un stat de drept, hotărârile judecătorești privind exercitarea autorității părintești și programul de legături personale nu reprezintă recomandări, ci obligații juridice care trebuie respectate de toate persoanele implicate.
Nerespectarea repetată a acestor hotărâri nu afectează doar drepturile celuilalt părinte, ci, în primul rând, dreptul copilului de a păstra relații personale și echilibrate cu ambii părinți. De asemenea, o astfel de conduită afectează autoritatea justiției și poate atrage consecințe juridice, în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei situații.
Programul de legături personale nu poate fi modificat unilateral, suspendat sau ignorat în funcție de voința unuia dintre părinți(nn. de părintele la care minorul are domiciliul). Atunci când există motive reale care impun schimbarea unei măsuri stabilite de instanță, acestea trebuie supuse analizei autorității competente, nu transformate într-o decizie unilaterală a unuia dintre adulți.
Atunci când există indicii că unul dintre părinți împiedică în mod nejustificat sau deliberat executarea unei hotărâri judecătorești, autoritățile au obligația de a analiza situația în mod efectiv și de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, inclusiv cele judiciare, atunci când condițiile legale sunt îndeplinite.
Folosirea copilului ca mijloc pentru blocarea executării unei hotărâri sau pentru împiedicarea relației cu celălalt părinte nu poate fi justificată prin invocarea autorității părintești. Autoritatea părintească nu conferă dreptul de a ignora hotărârile instanței și nici de a transforma minorul într-un instrument al conflictului dintre adulți.
Legea trebuie să protejeze copilul, nu să justifice comportamentul adultului
În fiecare dosar care privește un minor, instanțele și autoritățile trebuie să pornească de la un principiu simplu: copilul este titular de drepturi, nu un obiect asupra căruia părinții își exercită puterea după propriile interese.
Acest principiu este consacrat atât de legislația română, cât și de instrumentele internaționale privind protecția copilului.
Interesul superior al copilului nu este o formulă teoretică și nici un argument retoric invocat în motivările hotărârilor judecătorești.
El trebuie să reprezinte criteriul după care sunt evaluate toate deciziile părinților și toate măsurile dispuse de autorități.
Un principiu pe care justiția trebuie să îl reafirme fără echivoc
Societatea are nevoie de un mesaj juridic clar: calitatea de părinte nu conferă imunitate în fața legii și nu exonerează nicio persoană de răspunderea pentru propriile fapte.
Exercitarea autorității părintești trebuie realizată exclusiv în interesul superior al copilului și nu poate fi invocată pentru a justifica acte de violență, presiuni psihologice, manipularea minorului sau afectarea relației acestuia cu celălalt părinte.
Protecția copilului nu înseamnă izolarea sa de unul dintre părinți în absența unor motive obiective și legal fundamentate. Dimpotrivă, copilul are dreptul de a menține relații personale stabile și echilibrate cu ambii părinți.
Rolul instanțelor nu se limitează la soluționarea unui conflict formal între doi adulți. În cauzele care privesc minorii, instanța are obligația de a analiza realitatea familială în ansamblul său și de a proteja drepturile și dezvoltarea copilului împotriva oricărei forme de abuz, indiferent dacă aceasta se manifestă prin violență fizică, presiune emoțională sau utilizarea copilului ca instrument într-un conflict parental.
Interesul superior al copilului trebuie să rămână criteriul fundamental al oricărei decizii, iar responsabilitatea pentru protejarea acestuia revine adulților și instituțiilor chemate să aplice legea.
Cazul din Constanța și hotărârile recente pronunțate în materia violenței psihologice transmit aceeași idee fundamentală: copilul nu este proprietatea părinților și nu poate fi folosit pentru satisfacerea intereselor sau frustrărilor acestora.
Într-un stat de drept, fiecare adult răspunde pentru propriile fapte.
Atunci când un părinte își agresează copilul, îl manipulează, îl instrumentalizează în conflictele familiale ori îl privează în mod nejustificat de relația cu celălalt părinte, autoritățile au obligația de a interveni prompt și eficient, utilizând toate instrumentele prevăzute de lege.
Protejarea copilului începe prin protejarea drepturilor sale.
Iar cea mai importantă obligație a statului este să transmită, prin deciziile instanțelor și prin aplicarea fermă a legii, că niciun adult nu este mai presus de lege și că niciun copil nu trebuie să suporte consecințele conflictelor sau ale violenței exercitate de cei care aveau obligația de a-l proteja.
Accesează și:
– 24.02.2025: Premieră juridică: ordin de protecție împotriva unei mame pentru abuz emoțional și alienare parentală asupra copilului – ”stiridigitale.ro”
Foto: ”magnific.com”
