Schitul Dârvari, București – Duminica Sfinților după trup ai Domnului
Există în viața fiecărui om momente de adâncă cercetare lăuntrică, momente în care privirea se întoarce, uneori fără voia noastră, spre trecut. Spre ceea ce am fost, spre ceea ce am trăit, spre rănile, căderile, alegerile greșite și lucrurile nespuse. Puțini sunt cei care, privind înapoi, nu simt o tristețe, o strângere de inimă, o neputință.
Această durere a memoriei nu este specifică doar omului contemporan. Dacă deschidem Patericul sau scrierile Sfinților Părinți, descoperim oameni adânc înduhovniciți care plâng trecutul nu din disperare, ci dintr-o conștiință vie a iubirii lui Dumnezeu. Nu există om care să nu fie atins, măcar puțin, de această durere a amintirii.
Duminica dinaintea Nașterii Domnului așază însă această durere într-un loc cu totul diferit: nu în tribunalul conștiinței, ci în fața potirului milei lui Dumnezeu. Este duminica în care trecutul nu mai este doar judecată, ci poate deveni izvor de vindecare – pentru om și pentru neamul său.
În acest cadru liturgic și duhovnicesc profund s-a așezat cuvântul rostit la Schitul Dârvari. În Duminica dinaintea Nașterii Domnului, când Biserica citește Evanghelia genealogiei Mântuitorului, starețul Schitului Dârvari, Pr. protosinghel Arsenie Irimiea, a rostit un cuvânt de mare adâncime teologică, un cuvânt despre iubirea lui Dumnezeu care nu se micșorează, despre Rai și iad ca moduri diferite de a trăi aceeași iubire, despre judecata care îmbolnăvește sângele neamului și despre rugăciunea urmașilor ca lucrare reală de mântuire a întregului arbore genealogic.
Predica nu a fost una moralizatoare, ci una profund realistă și terapeutică, pornind de la experiența universală a omului confruntat cu propriul trecut:
„Sunt momente în viața fiecărui om în care este pus în fața unui sentiment covârșitor de intens și pe care îl trăiește cu o mare neputință: întoarcerea ochilor și a atenției spre trecutul personal.”
Trăirea dureroasă a trecutului nu este o vină, ci o experiență universală, care poate deveni punct de pornire pentru mântuire.
Duminica împăcării cu trecutul
Plecând de la Evanghelia zilei, părintele stareț a subliniat că această duminică nu este una a judecății, ci una a milei și a împăcării cu propriul trecut:
„Ultima Duminică dinaintea praznicului Nașterii Domnului este, de fapt, Duminica de apogeu a împăcării cu trecutul nostru, care, din tribunal, poate să devină, și dă Doamne să devină, o cupă, un potir al milei lui Dumnezeu care coboară peste neam. Credincioșii care doresc să citească Scriptura, pregătiți sau nepregătiți, când deschid prima carte a Noului Testament, întâlnesc Evanghelia de la Matei cu Scriptura care s-a citit astăzi, cu Pomelnicul lui Hristos, o excepțional de adâncă palmă dată de Dumnezeu construcțiilor noastre interioare.”
Genealogia Mântuitorului nu este o simplă enumerare de nume, ci o asumare iubitoare a istoriei omului căzut. Părintele Arsenie a spus limpede: „Genealogia aceasta este Pomelnicul lui Hristos.”
„Domnul, prin pomenirea strămoșilor lui astăzi, de pe pământ, prin pomenirea strămoșilor Maicii Domnului, de fapt, arată că nu se rușinează în niciun fel de omul pe care îl iubește.”
„Pomelnicul vieții lui Hristos s-a rostit pentru că l-a scris Matei pe foaie.”
„Pomelnicul lui Hristos este, de fapt, pomelnicul nostru personal.”
Părintele stareț arată frumusețea tradiției ortodoxe a pomenirii strămoșilor – istoria noastră personală și genealogia lui Hristos sunt strâns legate, iar rugăciunea noastră poate deveni lucrare de mântuire pentru întreaga familie.
Iubirea lui Dumnezeu nu se micșorează
Nucleul predicii a fost iubirea lui Dumnezeu, exprimată direct:
„Știți, nimic, Doamne, din ce fac eu, nu poate să preschimbe iubirea Ta față de mine în ură.
Nimic din ce fac eu nu poate să Te supere. Dar ce poate? Dar lucrurile mele, ce-Ți fac Ție, Doamne? V-ați gândit vreodată la asta? Doamne, dar eu, prin viața mea, eu ce-Ți fac Ție? ”
Omul poate răni această iubire, dar nu o poate micșora:
„Eu Îți rănesc dragostea, dar dragostea aceea, iubiți credincioși, cu nicio centimă nu se împuținează.”
Dumnezeu rămâne într-o chemare continuă:
„Vino să te iert. Vino să te iert și să te odihnești în iubirea cu care te-am iubit dintr-un început. Și cât m-aș fi bucurat să o simți în viață.”
Drama omului este incapacitatea de a primi această iubire:
”De ce nu simțim, iubiți credincioși, iubirea lui Dumnezeu care arde, dacă îi permitem, toate relele dinăuntru nostru? Iubirea lui Dumnezeu nu o simțim, iubiți credincioși, pentru că ea nu este moștenirea noastră, că am primit alte moșteniri. Că poate n-am fost învățați de părinți sau de bunici sau poate purtăm în noi, iubiți credincioși, după cuvântul Domnului care zice că ”Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții”, purtăm în noi rănile strămoșilor noștri pe care Dumnezeu vrea să le vindece, dar prin noi”.
Responsabilitatea în vindecarea neamului
”Iubiți credincioși, oricum ai întoarce problema, pare la prima vedere, dacă gândești superficial, că te-ai născut cu șanse mai mici decât ceilalți. Iar asta îl scoate pe Dumnezeu dacă pui semnul egal între neputința ta cu care te-ai născut și mila lui Dumnezeu. Parcă Dumnezeu este nedrept dacă privești așa. Cum adică? Păcătuind cineva din neamul meu, de ce trebuie eu să trag? Că eu n-am păcătuit.
De ce trebuie eu să duc suferința unui neam care a fost depărtat de Dumnezeu, când eu acum îl cunosc pe Dumnezeu? Iubiți credincioși, sunteți, voi acum și noi, sunteți darul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a făcut neamului și trecutului vostru. Cu voi se poate opri spirala ucigășiei. Voi puteți, chemându-L pe Dumnezeu în viața voastră, Cel ce vă iubește cu nespusă și neînțeleasă iubire, voi puteți să transmiteți, iubiți credincioși, dragostea lui Dumnezeu asupra întregului neam. Și prin voi să se curățe întregul sânge de la voi, uitându-vă în spate, până la Adam”.
Pr. Arsenie ne amintește că, deși nu putem controla greșelile strămoșilor, putem fi purtători de vindecare și iubire divină. Prin viața și rugăciunea și iubirea noastră, putem rupe ciclul durerii și al neputinței care se transmite din generație în generație.
Raiul și iadul – aceeași iubire
În duhul Sfinților Părinți, starețul Schitului Dârvari a relatat o apoftegmă despre Raiul și iadul ca moduri diferite de trăire a aceleiași iubiri dumnezeiești:
„Chinul din iad nu este răzbunarea lui Dumnezeu pentru om.”
Sfinții părinți zic că Domnul celor din Rai le face o veșnică declarație de dragoste:
”Te iubesc”.
Cei din Rai pot răspunde acestei declarații:
„Doamne, și eu Te iubesc. Doamne, cât de mult Te iubesc! Cum mi-ai purtat de grijă în viață și cât de mult îmi porți grijă după moartea și as fi vrut să cunosc acestea. Doamne, dacă te-aș fi cunoscut mai adevărat în viață, ce fericit as fi fost și atunci.”
Iar celor din iad Dumnezeu le zice:
”Te iubesc și mi-e dor de tine. Și nu-mi găsesc loc de odihnă decât în tine.”
”E tot o declarație de dragoste, la care acum nu poți să-i răspunzi. Și atunci, cuvântul lui Dumnezeu prinde iubire. Pentru cei din Rai e ca o mângâiere și pentru cei din iad e ca un chin”.
Să auzi cuvântul acesta din gura Domnului: ”te iubesc” și tu să-L simți ca foc. Sunt mărturii ale părinților, ale sfinților care zic, ”mi-a ingăduit Dumnezeu să ajungă în iad și e un întuneric de nepătruns. Și este un foc care frige. Dar e tot focul dragostei. E un foc al dragostei neîmpărtășite.”
Iar un suflet din iad, mai spune apoftegma, primește o nădejde: „Mi-a descoperit Dumnezeu că peste paisprezece generații se va naște în neamul meu cineva care mă va scoate de aici prin rugăciune. Și asta îmi aduce puțină mângâiere.”
Astfel, iubirea lui Dumnezeu este constantă și universală. Diferența între Rai și iad nu este dată de cantitatea iubirii divine, ci de capacitatea omului de a răspunde acestei iubiri.
Acceptarea – începutul vindecării
”Care este rodul lucrării Lui Dumnezeu cu omul? Cum poate omul să fie ca o plastelină în mâinile Lui Dumnezeu? Iubiți credincioși, prin acceptare.
Citându-l pe Sfântul Paisie Aghioritul, părintele stareț a arătat că suferința devine distrugătoare doar atunci când omul se împotrivește: „Cel ce se împotrivește, se chinuiește.”
”Noi ne chinuim foarte mult lăuntric, iubiti credincioși. Trebuie să punem pe tavă ca să puteti trăi Crăciunul si Nașterea Domnului cu mai multă bucurie. Cu o adâncime pe care poate n-ati trăit-o niciodată”.
Adevărata pace vine prin acceptare:
„Omul se chinuie și se tulbură atunci când se împotrivește realității și adevărului. Omul se liniștește atunci când capitulează, când acceptă lucrurile care se întâmplă cu el. Doamne, e foarte greu să duc asta, dar Fie binecuvântat.
”Și îmi propun ceva prin această acceptare. Ca în mijlocul ei, în cel mai adânc al ei să Te întalnesc pe Tine!”.
Acceptarea stării noastre, chiar dacă ne doare sau pare imposibilă, devine un mijloc de rugăciune și creștere duhovnicească:
”Și tu acceptându-ți starea în care ești, că n-ai cum să nu accepti. Ce faci? N-ai cum să nu accepti. Că zice Domnul – …dar ce, poate cineva ingrijindu-se să adauge staturii sale un cot(Evanghelia după Matei, 6,27)? Și atunci vedeți cât de ilogică este împotrivirea? Doamne, și dacă eu zic precum, eu, fie binecuvântat, eu în adâncul acestui frecuș de boală sau de împotrivire încep să devin mai duhovnicesc. Încep să mă rog”.
Vindecarea neamului și a neamului invizibil
”Sunt oameni pe care o boală, o mică răcâială în trup i-a trimis la o mare și profundă și reală întâlnire cu Dumnezeu. Iubiti credincioși, când faceți asta, curățiți toate împotrivirile strămoșilor voștri. Si.. Acum deschid un subiect dureros. O mare parte din noi, chiar dacă suntem singuri la părinti sau mai avem doi sau trei frați, suntem mai mulți decât ne știm. Pentru că mulți prunci nu au mai venit pe lume. I-am ales pe unii și pe unii nu.
Dar eu stau și vă întreb. Dar oare bunicile, străbunicile noastre, stră-străbunicii noștri, nu ar fi avut și ei această, cum să zic, cumplită și dureroasă cădere, avortul, și ei s-au dus. Cine se mai roagă pentru ei? Doamne, eu! Eu mă rog pentru frații și surorile mele care sunt nenăscuți. Eu mă rog pentru un neam invizibil mie, dar pe care îl simt că este. Și, iubiți credincioși, în felul acesta îți vindeci neamul. Și îți vindeci sângele. Și Dumnezeu te socotește pe tine în ceata celor iubitori de oameni. Păi, ăsta-i Dumnezeu care se uită pe cantul foii, numai ca să te mântuiască”.
Învățăm că prin acceptare și rugăciune, omul poate curăța nu doar propria inimă, ci și întregul sânge al neamului său, chiar și al celor care nu s-au născut, devenind un purtător de vindecare în mâinile lui Dumnezeu.
Judecata și îmbolnăvirea sângelui
Un cuvânt de mare forță a fost cel despre judecarea neamului:
„Dacă îmi judec neamul, dacă îmi judec copiii, dacă îmi judec soțul, dacă îmi judec rudele sau părinții, mi se strică sângele și mie. Și atunci mă îmbolnăvesc”
Judecata perpetuează moartea, iertarea o oprește:
„Și eu ce să fac, Doamne, ca să nu mai fiu așa? Iubiți credincioși, cuvintele astea sunt un vehicul, ele ajung la Dumnezeu. Când simți că totusi, ca nu mai vezi în aproapele tău decât un dușman, oprește la tine marea spirală a urii din neamul tău zicând, Iartă-L, Doamne!”
Rugăciunea și iertarea au puterea de a opri moartea spirituală transmisă prin judecată:
”Dar mare lucrare duhovnicească să-ți dai seama că de fapt și de drept un scop al tău în viață, nu zic că este doar ăsta. Dar un aspect din lucrarea ta de acum, de pe pământ este că Dumnezeu vrea prin tine să salveze neamul. Iubiți credincioși. Nu ar fi minunat ca după moartea noastră să ne întâlnim cu rubedeniile noastre pe care Dumnezeu le-a scos din iad prin rugăciunea noastră și să-ți zică cineva de pe linia neamului tău: ”cât bine mi-ai făcut!”.
”Și o să zici, Doamne, eu n-am știut că atât de mult mă prețuiești. Doamne, dar cum mă prețuiești tu atât de mult? Că eu sunt praf. Eu în viață mă uram. Aveam doctorat în urat de sine. Și tu atât de mult mă iubești încât m-ai ales pe mine ca prin mine să mântuiești pe altul care nu mai are niciun fel de posibilitate de a se mântui singur. Că rugăciunea mea smerită poate să-l mântuiască pe celălalt”.
Rugăciunea urmașilor – lucrare de mântuire
Părintele stareț a vorbit despre rugăciunea urmașilor ca realitate mântuitoare:
„Suntem mai mulți decât ne știm.”
Și a afirmat limpede: „Purtăm în noi rănile strămoșilor noștri pe care Dumnezeu vrea să le vindece, dar prin noi.”
Responsabilitatea este uriașă, dar plină de nădejde:
„Voi sunteți darul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a făcut neamului și trecutului vostru.”
Pomelnicul – act de mântuire a neamului
ÎSpre final, apelul a fost concret și liturgic:
Cât vă mai trăiesc bunicii, străbunicii și părinții în drum de liniște. Vă rog, vă implor să vorbiți cu ei despre moșii și strămoșii lor, mergând cât mai adânc ca să aflați cât mai multe nume. Și puneți-le pe Pomelnic. Pomelnicul vieții lui Hristos s-a rostit astăzi pentru că l-a scris Matei pe foaie. Pomelnicul neamului nostru se pomenește la Liturghie atunci când noi îl scriem pe foaie. Și mergeți în adâncimea neamului vostru, căutând cât mai mulți din cei ce nu mai sunt, ca să-i puneți înaintea lui Dumnezeu in Pomelnic și scrieți la final ”cu tot neamul lor cel adormit”. Și, iubiți credincioși, vă faceți vehicul în mâinile lui Dumnezeu și începe să vi se schimbe și vouă viața. Că un bine pe care îl faci nu-l faci doar omului de lângă tine. Și tu trăiești ca bine”.
Această învățătură arată cum iubirea și iertarea noastră devin instrumente reale în mâinile lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului. Fiecare gest de iertare sau rugăciune smerită nu doar că ne vindecă pe noi, ci poate salva suflete pe care nu le putem ajuta altfel. Judecata aduce moarte, dar iertarea devine un izvor de viață care străbate generațiile.
”Sunt mulți acum, în altă lume care ne privesc și care își pun toate speranțele în noi. Nu amânați. O simplă rugăciune în inima, în linștea chiliei voastre de acasă, care poate să sune oricum…”Doamne, iartă, miluiește și vindecă pe toți strămoșii mei. Arată, Doamne, fața ta și lumina ta și spre ei. Și miluiește-mă și pe mine, după mare mila ta. Iubiți credincioși, așteaptă neamul nostru asta”.
”Hristos ne-a dat o responsabilitate tât de mare, încât zice, nu poți să o faci decât în raport cu mine. Dar nu mai mișcă în direcția asta. Și vei vedea că nu ești singur. Și vei vedea cât de important ești în ochii mei”.
Predica s-a încheiat cu o rugăciune pentru vindecarea arborelui genealogic, scrisă de părintele stareț, o rugăciune profund ortodoxă, plină de nădejde și milă, prin care credincioșii au fost chemați să devină „vehicul în mâinile lui Dumnezeu”.
”…iubiți credincioși închei cu rugăciune, pe care am scris-o acum jumătate de an, pentru vindecarea arborelui genealogic. Ea inca nu e în nici o carte de rugăciune, încă. Dar vor fi, ele vor fi opt rugăciuni, puse la finalul Îndreptarului de Spovedanie, pe care l-am făcut și care o să fie poate în februarie, martie, în orice caz, în postul Paștelui, va fi un indreptar de Spovedanie mai inedit așa”.
”Doamne, Dumnezeule, drept judecător și Părinte a tot milostiv, ceea ce ai rânduit toate neamurile sub pronia Ta și ai pus hotare generațiilor după sfatul înțelepciunii Tale. Ție Mă inchin, și pe Tine te chem…”.
Predica starețului Schitului Dârvari a fost un cuvânt despre responsabilitate și nădejde, despre ieșirea din judecată și intrarea în iubire, despre acceptare, rugăciune și vindecare.
În pragul Nașterii Domnului, acest cuvânt rămâne ca o mărturie limpede: iubirea lui Dumnezeu nu se micșorează, dar poate fi trăită ca lumină sau ca foc, în funcție de răspunsul omului la cuvântul veșnic:
„Te iubesc.”
