În mod tradițional, participarea unui șef de stat la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite nu este un act de bravură, ci o obligație de serviciu. O prezență firească, care nu trebuie explicată – la fel cum nici absența nu se justifică ușor. Cel puțin nu într-o democrație funcțională, cu reflexe diplomatice solide și cu o minimă înțelegere a responsabilității internaționale.
Dar România de astăzi pare decisă să redefinească regulile. Iar președintele Nicușor Dan oferă, încă de la începutul mandatului său, semnale că a venit cu un alt manual de funcționare: mai sumar, mai neconvențional și, în mod cert, mai puțin compatibil cu rigorile scenei internaționale.
Refuzul participării la sesiunea actuală a Adunării Generale ONU – locul în care liderii lumii stabilesc direcții, creează punți și proiectează forță – este un gest greu de ignorat. În mod curios, România nu va fi reprezentată de președinte, ci de ministrul afacerilor externe, un om a cărui relevanță diplomatică este, deocamdată, mai degrabă modestă decât memorabilă.
Explicația oficială? Președintele ar fi decis că „o vizită prezidențială în SUA trebuie pregătită bine”. O justificare care pare să rateze esențialul: participarea la ONU nu este o vizită bilaterală cu steaguri pe masă și fotografii la final. Este, de fapt, momentul în care șefii de stat își exprimă viziunea globală, se poziționează în marile dosare, și – poate mai important decât atât – arată că există în ecuația internațională.
Fostul șef operativ(militar) al Serviciului de Informații Externe, generalul(r) Silviu Predoiu, exprimă acest lucru fără ocolișuri:
„Refuză cea mai importantă scenă diplomatică globală – locul unde România ar trebui să fie prezentă la cel mai înalt nivel, unde se stabilesc contacte, se discută crize și se negociază poziții strategice.”
Este posibil ca Președinția să fi confundat, voit sau nu, această scenă cu un forum opțional, o apariție care poate fi înlocuită cu un comunicat de presă sau o întâlnire informală ulterioară. Dar ceea ce pare să lipsească din înțelegerea actualei administrații este faptul că în politica externă, sincopele nu rămân fără ecou. Ele nu sunt doar absențe de protocol, ci abdicări temporare de la rolul de actor relevant.
Aceasta este, de fapt, miza reală: în politica internațională, scaunele goale vorbesc. Și o fac în termeni duri. Lipsa unui șef de stat la o astfel de reuniune nu doar că este remarcată, ci creează spațiu pentru alții să ocupe acea poziție, fie în dialoguri, fie în influență, fie în decizii.
„Absența României de la mesele unde se decid marile lucruri nu lasă un gol, ci creează o oportunitate pentru alții să decidă în locul nostru. Căci în politica internațională, slăbiciunea se plătește întotdeauna scump. Foarte scump. Și nu de el, ci de noi toți”, avertizează generalul.
Desigur, unii vor spune că președintele este consecvent. În august, de exemplu, a ales să nu participe nici la Ziua Marinei – eveniment simbolic al comandantului suprem al forțelor armate. La acea vreme, s-a invocat „spargerea obișnuinței”. Acum, pare că s-a perfecționat rețeta: se sparge nu doar obișnuința, ci însăși obligația de a fi prezent acolo unde contează.
„Foarte serios vorbind, ce nu vrea sau nu poate să înțeleagă președintele Dan este că, din 26 mai, el nu mai este Nicușor Dan, un cetățean oarecare. El este România”, atrage atenția Predoiu.
A fi România în acest context înseamnă a vorbi, a negocia, a apăra interese și a deschide uși. Sau, în lipsa acestor lucruri, a accepta ca alții să decidă în locul tău. Pentru că în geopolitică, scaunele goale nu sunt neutre. Ele sunt oferte – pentru alte state, alte interese, alte agende.
„Absența României de la mesele unde se decid marile lucruri nu lasă un gol, ci creează o oportunitate pentru alții să decidă în locul nostru. Căci în politica internațională, slăbiciunea se plătește întotdeauna scump. Foarte scump. Și nu de el, ci de noi toți”, conchide generalul.
Într-o epocă în care competiția geopolitică este acerbă, când fiecare stat își maximizează prezența și vizibilitatea, România trimite semnalul că… poate a obosit. Că poate nu are nimic de spus sau că, dacă are, nu e momentul. Iar în acest vid de comunicare, vor apărea cu siguranță alții care să „completeze” mesajul nostru, în direcții pe care nu le-am anticipat.
Desigur, se poate argumenta că președintele vrea să fie eficient, să nu consume resurse pe aparențe și să construiască vizite bilaterale solide, „bine pregătite”. Dar adevărul este că Adunarea Generală a ONU nu este o formalitate, ci o ocazie unică, anuală, în care un lider de stat poate vorbi lumii întregi – la propriu – despre poziția, valorile și prioritățile țării sale.
Nu e o vizită. Este o declarație de apartenență la lumea care contează.
Ironia este că România nu este o putere regională suficient de confortabilă încât să-și permită experimente de reprezentare simbolică. Prezența la ONU nu este opțională. Este o formă de validare, de asumare și de protecție – într-un context internațional în care absențele costă, iar tăcerile devin ecouri în urechile celor care caută aliați slabi.
Dacă acesta este stilul prezidențial pe care îl vom vedea în următorii ani – minimalist, tăcut, reactiv – România riscă să treacă de la statutul de „actor european cu vocație internațională” la cel de figurant tăcut într-un scenariu scris de alții. În diplomație, tăcerea nu e înțelepciune, ci absență. Iar absențele constante duc la irelevanță – o stare care nu se negociază, ci se constată.
Până atunci, rămânem cu o concluzie ironic-dureroasă: președintele Nicușor Dan a reușit performanța de a transforma o lipsă de participare într-un semnal puternic de politică externă. Problema e că, din păcate, semnalul nu este emis de noi. Ci despre noi.
Sursă text: facebook.com/silviupredoiu
