În cultul ortodox, când se fac cădirile, se foloseşte tămâie. Preotul, înainte să cădească, binecuvântează tămâia, rostind cuvintele: „Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”. De aici vedem de ce binecuvântează preotul tămâia, pentru că aceasta simbolizează rugăciunea noastră care se înalţă către Dumnezeu.
Folosirea tămâii o regăsim şi în Vechiul Testament, la Cortul Sfânt („Să faci de asemenea un jertfelnic de tămâiere din lemn de salcâm. Pe el, Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam” – Ieşirea 30, 1, 7-8) şi în Templul din Ierusalim, după cuvântul psalmistului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”. În Templu, pe Altarul Tămâierii, se aduceau dimineaţa şi seara jertfe de tămâie (Maleahi 1, 11).
În Noul Testament, când magii vin cu daruri la Pruncul Iisus, ei aduc şi tămâie: „Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că darurile de tămâie şi smirnă aduse de magi sunt simboluri ale lui Dumnezeu.
În Scriptura Noului Testament, Sfântul Apostol Pavel, pornind de la tămâierile de la Templul din Ierusalim, spune: „Umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5, 2), iar despre Apostoli spune: „Suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier” (2 Corinteni 2, 15).
Tămâia a fost folosită la slujbele bisericeşti încă de la începuturile creştinismului. Canonul 3 apostolic arată că la Altar se aduc untdelemn pentru candele şi tămâie. Despre folosirea tămâii în cultul ortodox găsim mărturii în rânduiala liturgică a Liturghiilor Sfântului Iacov, Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur.
În timpul cădirii, act săvârșit de episcop, preot sau diacon și, în anumite situații, călugării și călugărițele din mănăstiri, nu doar sfintele icoane și obiectele de cult sunt tămâiate, ci și credincioșii prezenți, astfel încât, „prin cădire, preotul răspândește mirosul de bună mireasmă între toți cei prezenți la rugăciune, întărind predispoziția lor spre rugăciune și evlavie și înlesnind astfel coborârea darului Preasfântului Duh peste ei”
„Cădirea bisericii și a credincioșilor constituie, pe de-o parte, cinstirea locașului lui Dumnezeu, care este sfințit, iar pe de altă parte, «pe cei care stau înainte îi sfințește».” La această stare ajungem, întâi de toate, prin rugăciune, însă credincioșii implicați cu toată ființa lor la slujbe înțeleg că rugăciunea urcă mai repede la Dumnezeu atunci când e însoțită de tămâie, adusă ca jertfă, bineplăcută lui Dumnezeu, încurajând în acest sens rugăciunea psalmistului David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2).
Acest lucru îl pricepem la vârsta copilăriei, în timpul devenirii noastre, maturizării noastre duhovnicești. Însă, prin deasa participare la slujbele bisericii și la catehezele parohiale, înțelegem că tămâia lucrează în biserică asemenea Duhului Sfânt și că tămâierea „înseamnă aducerea și împrăștierea chipului Duhului Sfânt” printre și în credincioșii prezenți în sfântul locaș. După cum fumul de tămâie, binemirositor, face parte din darul lui Dumnezeu, natural, curat, prin binecuvântarea episcopului sau a preotului, ne pătrunde întreaga ființă prin tămâiere, precum odinioară suflarea de viață pe care a dăruit-o Dumnezeu omului în ziua creării lui. În același mod și El, „Mângâietorul” și „Vistierul bunătăților”, Duhul Sfânt, Se sălășluiește în noi și ne curățește de toată întinăciunea, pentru ca rugăciunea să urce curată la Tronul ceresc.
Prin tămâiere, creștinul primește harul lui Dumnezeu „cel din cer pe care L-a dat Hristos în toată lumea”, ca aceștia să se roage cu mai multă putere și cu bucurie, cu atât mai mult cu cât „fumul binemirositor înseamnă mireasma revărsată a Duhului Sfânt, căci tămâia este veselie prea bine înmiresmată”.
„Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care, primind-o întru jertfelnicul Tău, cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.” Așadar, binecuvântată de mâna sfințită a episcopului sau a preotului, aceasta urcă la cer, iar credincioșii o inspiră ca pe o binecuvântare, primind la schimb harul Preasfântului Duh, „cel dat prin inspirație Apostolilor, după Înviere”, devenind mai evlavioși, mai cucernici și mai puternici în rugăciune. În acest schimb, tămâia cu bun miros – harul Preasfântului Duh, este prezent, ca lucrare, Dumnezeu, după cum ne învață părintele Dumitru Stăniloae: „În har ca lucrare e prezent însuși subiectul dumnezeiesc care o săvârșește. Căci nu există lucrare fără lucrător.”
Tămâia, așezată, cu rugăciune și cu binecuvântarea preotului, pe cărbunele încins, nu este nocivă. Prin rostirea rugăciunii de binecuvântare, ea devine jertfă „binemirositoare”, care ne aduce harul Preasfântului Duh și care lucrează din interiorul nostru. Aceasta este imaginea pe care trebuie să o avem în timpul tămâierii noastre în biserică. Tămâia „este chipul Duhului Sfânt” care se împărtășește spre o mai bună comuniune a oamenilor cu Sfânta Treime și cu sfinții în rugăciune. După cum fumul de tămâie se răspândește în toată biserica și este respirată (inspirată) de toți credincioșii, toți simțind aceeași mireasmă, la fel și Duhul Sfânt este Cel care, dinlăuntrul lor, Îi unește pe oameni cu Dumnezeu, alcătuind Biserica. Tămâia amintește de lucrarea Duhului Sfânt în lume, care prin har creează „în credincioși dispoziția unității.”
Mireasma tămâiei din biserică deșteaptă simțurile noastre, astfel încât începem să simțim prezența lui Dumnezeu. Acest aspect ne amintește de lucrarea Duhului Sfânt în om. Odată sălășluit în noi prin Taina Sfântului Botez, El lucrează la sfințirea noastră, aducându-i în interiorul nostru și pe Fiul dimpreună cu Tatăl. Putem spune că mirosim „prezența lui Dumnezeu” ca lucrare în mijlocul nostru, miresmele tămâiei amintind de frumusețea Raiului, de parfumul florilor, de lacrimile arborilor rășinoși care aduc slavă lui Dumnezeu. Cuvintele liturgice „Ale Tale dintru ale Tale” dinaintea celui mai important moment din Sfânta Liturghie, al Prefacerii pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului Hristos, pot fi privite ca o mărturisire a originii tămâiei și jertfirea acesteia.
Astfel, tămâia este una din ușile către harul Preasfântului Duh, care la rândul Lui „este fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu”.
Jertfa de tămâie din cultul ortodox se face spre pomenirea numelui lui Dumnezeu, care iartă și apără pe poporul Său cel binecredincios (Înțelepciunea lui Isus Sirah 45, 16). Aceasta se face la porunca lui Dumnezeu, „de la răsăritul soarelui până la apus” și până la sfârșitul lumii, ca „neamurile” să afle că numele Lui este mare (Maleahi 1, 11).
Rugăciunea pentru binecuvântarea tămâiei
În cadrul cultului ortodox, rugăciunea este împletită cu anumite mişcări sau gesturi liturgice. Un astfel de exemplu îl reprezintă rugăciunea rostită de către preot sau arhiereu cu prilejul binecuvântării tămâiei. Textul acesteia subliniază semnificaţia deosebită a materiei liturgice în cauză: „Tămâie îţi aducem Ţie Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună-mireasmă duhovnicească, pe care primindu-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh, Amin“. Prin aceste cuvinte se precizează scopul utilizării tămâiei ca simbol al rugăciunii care îndreaptă către Dumnezeu şi totodată se arată năzuinţele slujitorilor de a deveni lăcaşuri ale puterii sfinţitoare a lui Dumnezeu.
”Mirenii nu au o rugăciune obligatorie, însă rugăciunea trebuie să nu lipsească atunci când aprindem tămâie. Aprindem tămâie rostind rugăciuni, de obicei Tatăl nostru. De altfel, tămâia este un simbol teologic și liturgic al rugăciunii: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta”. Pr. Ioan Istrati
”Bătrânii purtau cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, cap5)
Surse text:
– Tămâia – ”ziarullumina.ro”
– „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru…” – ”ziarullumina.ro”
– Rânduieli liturgice: Rugăciunea pentru binecuvântarea tămâiei – ”ziarullumina.ro”
Accesează și:
– Ce simbolizează cădirea în tăcere? – ”doxologia.ro”
– Arborele de tămâie, un izvor de sănătate – ”ziarullumina.ro”
– Ce simbolizează cădirea din timpul cântării Imnului Heruvimic? – ”doxologia.ro”
– Tămâia, ca simbol al rugăciunii – ”doxologia.ro”
– De ce se cădește la cântarea „Să se îndrepteze”? – ”doxologia.ro”
– Video – Atelierul de tămâie de la Mănăstirea Radu Vodă – Ce este tămâia, de ce o folosim în cultul ortodox – (conținut găzduit de o terță parte – youtube.com/trinitastv; timp vizionare 20:07)
– Cădirea de la stihul „Să se îndrepteze” – ”doxologia.ro”
– Video – Ce este tămâia? Utilizare, însemnătate și simbolism… (conținut găzduit de o terță parte – facebook/trinitastv; timp vizionare 3:22)
– Audio – Mănăstirea Radu Vodă – Să se îndrepteze rugăciunea mea, în interpretarea părintelui Arhidiacon Nifon Constantin (conținut găzduit de o terță parte – youtube.com/manastirearaduvoda.ro; timp ascultare 2:04)
– Video – Maria Coman – Doamne, strigat-am” și „Să se îndrepteze” – ”stiridigitale.ro”
