În fiecare an, pe 1 martie, românii poartă mărțișorul – mica podoabă legată cu șnur alb și roșu – ca semn al venirii primăverii. Gestul, devenit astăzi firesc și aproape universal în spațiul românesc, ascunde în spatele simplității sale o istorie complexă, aflată la confluența tradiției populare cu simbolistica creștină.
Rădăcini creștine
Unele interpretări istorico-religioase leagă șnurul alb-roșu de practicile Bisericii din primele veacuri creștine, după domnia împăratului Constantin cel Mare, când creștinismul a devenit religie permisă în Imperiul Roman. În acea perioadă, spațiul bisericii era organizat distinct: pridvor, pronaos, naos și altar, fiecare având un rol bine definit în formarea și integrarea credincioșilor.
Pridvorul, numit în vechime „locul de tânguire”, era destinat celor care se pregăteau pentru Botez. Catehumenii petreceau aici timp îndelungat în post, pocăință și mărturisire. Posteau, se rugau și își recunoșteau păcatele, uneori zile sau săptămâni la rând, chiar și în condiții aspre, până când primeau binecuvântarea de a înainta în rânduiala bisericii.
Accesul în pronaos – „locul de ascultare” – marca o etapă importantă a pregătirii. De aici ascultau slujba și priveau rânduiala liturgică, însă în momentul începerii Sfintei Liturghii erau îndemnați să iasă, potrivit chemării: „Câți sunteți chemați ieșiți…”, semn că nu erau încă botezați și nu puteau rămâne la partea euharistică.
Atunci când ajungeau la spovedanie, pentru a fi deosebiți de cei care nu parcurseseră încă această etapă, li se lega la încheietura mâinii un șnur roșu, purtat asemenea unei brățări, simbol al Sângelui vărsat de Mântuitor pentru mântuirea lumii. După o nouă perioadă de pregătire, erau primiți în naos – spațiul „stării laolaltă cu credincioșii”. Aici puteau aprinde lumânări, puteau săruta sfintele icoane și, după ce dovedeau statornicie în viața duhovnicească, primeau Sfânta Împărtășanie.
Ca semn al acestei împliniri spirituale, li se adăuga la mână un șnur alb, simbol al curăției și al sfințeniei. Cele două fire, roșu și alb, împletite, erau purtate pe parcursul lunii martie, perioadă care coincide adesea cu Postul Mare – timp al spovedaniei și al pregătirii pentru Înviere. De șnururi se atașau mici simboluri creștine – crucea, semn al mântuirii, inima, simbol al iubirii aproapelui, sau ancora, chip al nădejdii.
De-a lungul timpului, semnificațiile duhovnicești s-au estompat, rămânând în prim-plan șnurul bicolor și obiceiul de a purta un mic obiect decorativ la început de martie.
Tradiție populară și patrimoniu cultural
Din perspectivă etnologică, mărțișorul este un simbol al reînnoirii naturii și al echilibrului dintre forțele opuse – iarnă și primăvară, frig și căldură, aparenta moarte a naturii și renașterea ei. Albului i se atribuie puritatea și lumina, iar roșului – viața și energia.
Obiceiul este răspândit în mai multe țări din sud-estul Europei, iar în România reprezintă un element identitar puternic. În 2017, tradiția mărțișorului a fost inclusă în patrimoniul cultural imaterial al umanității de către UNESCO, recunoscându-i-se valoarea și continuitatea.
Biserica Ortodoxă Română nu a interzis niciodată purtarea mărțișorului, considerându-l un obicei popular care nu contravine credinței, atâta vreme cât este înțeles ca tradiție culturală și nu ca practică superstițioasă.
Între simbol și conștiință
Astăzi, mărțișorul este adesea ales după criterii estetice sau comerciale, iar simbolurile tradiționale au fost înlocuite cu figurine variate. Totuși, șnurul alb-roșu a rămas neschimbat, păstrând discret memoria unei tradiții vechi.
Din perspectivă creștin-ortodoxă, începutul primăverii poate fi privit ca o chemare la înnoire lăuntrică. Așa cum natura renaște, tot astfel omul este chemat la curățirea sufletului prin pocăință, la luminare și la întărirea credinței.
Pe 1 Martie, în prima zi a primăverii, să întâmpinăm acest timp al înnoirii cu recunoștință față de darurile lui Dumnezeu și cu dorința sinceră de a ne îndrepta pașii spre lumină.
