Într-o lume în care credinţa adesea este redusă la morală sau la sentiment, teologia ortodoxă ne readuce în centrul ei o taină primordială: lumina necreată – manifestarea reală a lui Dumnezeu care poate fi văzută, simţită, trăită. Sfântul Grigorie Palama, prin lucrarea sa teologică și spirituală, în special în tratatele care s-au numit Tomul aghioritic, a clarificat ce înseamnă să cunoști pe Dumnezeu nu în esența Sa, inaccesibilă, ci în energiile Sale necreate, prin care Dumnezeu Se dă celor curaţi cu inima.
Context istoric
Sfântul Grigorie Palama (1296–1359), Arhiepiscop al Tesalonicului, susținător fervent al isihasmului și al rugăciunii inimii. Tradiţia isihastă își are rădăcinile în vechii părinţi răsăriteni, cum ar fi părinţii pustnici egipteni, Sfântul Maxim Mărturisitorul etc.
Controversele teologice din acea perioadă au scos la iveală diferențe fundamentale privind natura luminii văzute pe Tabor. Unii susțineau că lumina este o creație materială, trecătoare, o manifestare naturală, în timp ce Sfântul Grigorie Palama a răspuns clar, din perspectiva teologică și spirituală, că lumina este o energie necreată, eternă, care nu este ființa (ousia), ci manifestarea deplină a slavei divine.
Ființa vs Energiile: deosebire fără separare
Pentru Sf. Grigorie Palama, Dumnezeu este inaccesibil în esenţa Sa (ousia) – transcendent, nepătruns de rațiune sau simțuri – dar nu inaccesibil ca prezenţă. Dumnezeu se descoperă prin energiile Sale necreate, mijloace prin care harul se transmite și comuniunea devine posibilă.
„Ființa lui Dumnezeu este cu totul neîmpărtășibilă, iar harul și energia Lui, fiind necreate, sunt împărtășibile celor vrednici.”
(Sf. Grigorie Palama, Triadele pentru apărarea sfinților isihaști, I, 3, 23)
„Noi cunoaștem pe Dumnezeu din lucrările Sale, dar nu ne apropiem de ființa Sa. Căci lucrările Sale coboară la noi, iar ființa Lui rămâne neapropiată.”
(Sf. Vasile cel Mare, Epistola 234, 1 — citată de Palama)
„Dumnezeu, rămânând întreg în Sine, Se dă întreg celor vrednici prin energiile Sale.”
(Sf. Grigorie Palama, Filocalia, vol. 7)
Lumina, slava, harul – toate acestea nu sunt creații sau imagini ale divinităţii ci energiile Sale necreate, veşnice, nedespărțite de Fiinta divină. Lucrarea lor este modul prin care Dumnezeu comunică cu omul și-l îndumnezeieşte.
Lumina Taborului şi vederea lui Dumnezeu
Schimbarea la Față de pe Tabor este episodul scripturistic în care Hristos arată lumina slavei Sale: nu o lumină fizică în sens material, ci lumina necreată – harul lui Dumnezeu manifestat, vizibil spiritual prin Duhul Sfânt pentru cei curaţi la inimă (Matei 17, Marcu 9, Luca 9) – textul inspiraţie pentru întreaga învăţătură palamită.
Vederea nu este vedere cu ochii trupului, ci cu mintea (nous), cu inima curată: o vedere esenţială — „mai presus de minte”, participativă, reală, personală. O experienţă mistică – cunoaştere prin participare, nu doar conceptuală.
„Lumina Taborului este însăși slava dumnezeiască, adică harul necreat care vine de la Dumnezeu și care s-a revărsat asupra trupului Domnului.”
Rugăciunea inimii și calea isihastă
Isihasmul presupune nevoință, rugăciune neîncetată, pocăinţă, smerenie, curăţire de patimi. Rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte‑mă pe mine păcătosul!”) devine mijlocul de pregătire pentru vederea luminii necreate.
„Omul trebuie să se curățească de patimi, să se liniștească, să se roage, și atunci, prin harul lui Dumnezeu, să primească lumina necreată.”
(Sf. Grigorie Palama)
În rugăciune, mintea se linişteşte, coborârea în inimă devine posibilă, simţurile se slăbesc, iar harul lucrător luminează sufletul. Aceasta e lucrare duhovnicească, pas cu pas, nu un eveniment intelectual sau spectaculos.
Preasfințitul Părinte Teofil Trotușanul subliniază adâncimea și permanența harului în viața credinciosului: „Harul lui Dumnezeu se împărtășește permanent. Este același ieri, azi și în veci, pentru că el izvorăște din Dumnezeu.”
În învățătura Sfântului Grigorie, harul nu este o simplă binecuvântare sau energie, ci lucrarea reală, vie și necreată a lui Dumnezeu în lume și în sufletul omului.
„Energiile necreate pe care le-au primit sfinții de odinioară sunt aceleași și se actualizează permanent în noi.”
Prin rugăciune, prin smerenie și prin deschidere, omul poate deveni părtaș la această lumină, nu cu mintea doar, ci cu întreaga ființă.
„Sfântul Grigorie Palama ne-a învățat și ne-a îndemnat să chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, pentru că noi putem fi părtași acestui har.”
Teologia participării: îndumnezeire și viziunea triumfului harului
Participarea la energiile necreate nu face pe om identic cu Dumnezeu, ci capabil de comuniune: omul devine „părtaș dumnezeieștii firi” (II Petru 1,4), dar rămâne distinct de Fiinta lui Dumnezeu. Fiinţa divină nu se degradează, nu se alterează.
Îndumnezeirea nu e doar o idee abstractă, ci un scop real al credinţei: omul este chemat să fie transformat de har, să devină locus glorificării, slava lui Dumnezeu să îi fie propriu har — nu în sens de identitate ontologică cu Dumnezeu, ci ca participare la viaţa Lui prin energiile necreate.
„Prin harul necreat, omul devine părtaș al vieții dumnezeiești, se unește cu Dumnezeu fără să devină identic cu El.”
Semnificaţii practice și pastorale
Această teologie oferă credinţei un sens profund de prezenţă: viaţa duhovnicească nu e doar respectarea legii sau acceptarea dogmei, ci un dialog, o „vedere duhovnicească”, o comuniune reală cu Dumnezeu prin har.
În timp ce secularismul tinde să reducă spiritualitatea la etică socială sau psihologie, învăţătura palamită ne reamintește că harul n‑este ceva facultativ sau secundar, ci inima vieţii creştine. Rugăciunea inimii, mărturisirea, spovedania, lucrarea pocăinţei și tăcerii spirituale devin cheile deschiderii faţă de Dumnezeu.
În pastorat: preoţii și duhovnicii pot oferi credincioșilor instrucțiuni nu doar despre „ce să creadă”, ci despre cum să pătrundă duhovniceşte în experienţa prezenţei lui Dumnezeu: prin rugăciune regulată, post, tăcere, ascultare, retragere periodică. Chiar dacă viaţa modernă este aglomerată, se poate găsi timp pentru liniște interioară și comuniune cu Dumnezeu.
Învăţătura transmisă, dar vie: unde persistă, ce provocări există
După canonizările sinodale (Sinodul de la Constantinopol din 1347, 1351), învăţătura lui Grigorie Palama a fost recunoscută ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe.
Cu toate acestea, în teologie, spiritualitate și predică în lumea ortodoxă, apar încă fragmente de influență apuseană sau seculară care ignoră distincţia dintre fiinţă (esenţă) și energii, ceea ce poate duce la o credință abstractă, intelectuală, fără experienţa harului.
Mai mult, provocările contemporane: secularizarea, viața digitală, ritmul rapid, lipsa tăcerii spirituale, tentaţiile de superficialitate spirituală. În acest cadru, învăţătura palamită devine un antidot: ne reînvață să trăim nu numai cu credință, ci cu vedere, nu numai cu dor, ci cu prezenţă.
Lumina necreată și vederea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie Palama nu sunt concepte depășite – ele rămân nucleul experienței ortodoxe autentice. Dumnezeu nu Se reţine în Fiinta Sa inaccesibilă, ci Se dă pe Sine prin har, prin energiile necreate, celor curăţi la inimă, în rugăciune și tăcere.
Credința nu este doar credinţă în idei, ci chemare la a deveni ceva cu adevărat: loc în care Dumnezeu trăiește, slava Lui strălucește, și sufletul devine icoană a luminii necreate. În aceste timpuri, când lumea are mare nevoie de mărturia credinței vii, tema luminii necreate este un far, o revelaţie vie spre care orice credincios poate tinde.
„În lumina Ta vom vedea lumină.” (Psalm 35, 9)
Iar această lumină este harul neschimbat, necreat, al Dumnezeului cel viu.
Accesează și:
– ”Să păstrăm Lumina Harului”: Gânduri duhovnicești ale Preasfințitului Teofil la sărbătoarea Sf. Parascheva – ”stiridigitale.ro”
