România are unul dintre cele mai mari potențiale hidroenergetice din Europa. Cu toate acestea, mai multe proiecte majore de hidrocentrale sunt blocate de ani de zile în instanță, în urma unor procese inițiate de organizații nonguvernamentale (de mediu).
Situația a ajuns în punctul în care investiții de miliarde de euro, finanțate din bani publici și realizate în proporție foarte mare, nu pot fi finalizate sau puse în funcțiune.
Tot mai mulți specialiști din sectorul energetic avertizează că problema nu mai este doar una administrativă sau juridică, ci una care ține direct de securitatea energetică a României.
În opinia lor, infrastructura hidroenergetică ar trebui tratată drept proiect strategic național, iar blocarea acesteia prin procese repetate ridică semne de întrebare serioase.
Proiecte începute acum 30–40 de ani, încă nefinalizate
În România există mai multe hidrocentrale începute înainte de 1989, dar rămase neterminate din cauza schimbărilor legislative, a lipsei finanțării sau a disputelor juridice. În ultimii ani însă, principala cauză a blocajelor a devenit seria de procese intentate de ONG-uri de mediu.
Printre cele mai cunoscute cazuri se află:
– hidrocentrala Răstolița (Mureș);
– amenajarea hidroenergetică Bumbești–Livezeni (Gorj);
– proiectul Surduc–Siriu;
– hidrocentrala Dumitra;
– barajul Mihăileni;
– alte investiții începute în anii ’80.
În multe cazuri, lucrările sunt realizate în proporție de 80–90%, iar statul român a investit deja miliarde de euro.
Cu toate acestea, hidrocentralele nu produc energie.
Motivul: litigii de mediu care durează ani de zile.
Răstolița – un proiect aproape finalizat, blocat de procese
Unul dintre cele mai discutate cazuri este cel al hidrocentralei Răstolița, din județul Mureș.
Proiectul este realizat în proporție de aproximativ 90% și ar putea produce energie pentru zeci de mii de gospodării. Investiția totală depășește un miliard de lei.
Cu toate acestea, proiectul a fost blocat după ce mai multe organizații de mediu au contestat acordul de mediu emis pentru finalizarea lucrărilor.
Instanțele au decis suspendarea documentației până la judecarea fondului cauzei, ceea ce a însemnat stoparea lucrărilor.
Ulterior, prin ordonanță președințială, lucrările au fost suspendate din nou până la finalizarea altor procese.
În practică, aceasta înseamnă că proiectul rămâne blocat ani de zile, chiar dacă ulterior statul ar putea câștiga litigiul.
Autoritățile au avertizat că întârzierile pot produce prejudicii semnificative, deoarece investiția este aproape finalizată, iar costurile suplimentare cresc cu fiecare an de blocaj.
Bumbești-Livezeni – hidrocentrala terminată, dar nefolosită
Un alt caz emblematic este amenajarea hidroenergetică Bumbești–Livezeni, de pe râul Jiu.
Proiectul a fost finalizat tehnic în 2016.
Cu toate acestea, hidrocentrala nu a putut fi pusă în funcțiune deoarece ONG-uri de mediu au contestat acordul de mediu și autorizațiile.
Instanțele au dispus suspendarea acestora, iar proiectul a rămas blocat în litigii.
Situația a devenit simbolul unei realități paradoxale: România are hidrocentrale terminate, dar care nu produc energie.
Strategia juridică: cum pot fi blocate proiecte ani la rând
În multe dintre aceste cazuri, ONG-urile folosesc un mecanism juridic relativ simplu, dar eficient:
– contestă acordul de mediu sau autorizația de construire;
– solicită suspendarea provizorie a documentului până la soluționarea procesului;
– inițiază noi litigii pe alte aspecte administrative.
Chiar dacă statul câștigă ulterior unele procese, proiectele pot rămâne blocate ani de zile.
Această strategie produce efecte economice majore:
– investițiile rămân neproductive
– costurile cresc constant
– sistemul energetic pierde capacități de producție importante.
Apoi solicită suspendarea documentelor până la soluționarea proceselor.
În tot acest timp:
– investițiile nu produc energie
– costurile cresc
– sistemul energetic pierde capacități importante.
ONG-uri extrem de active în procesele împotriva hidrocentralelor
Printre organizațiile implicate frecvent în astfel de litigii se regăsesc:
– Greenpeace
– Declic
– Bankwatch România
– Agent Green
– WWF România.
Aceste organizații susțin că proiectele hidroenergetice afectează biodiversitatea și ecosistemele râurilor. În multe cazuri, ONG-urile invocă protecția unor specii de insecte sau alte elemente ale ecosistemelor locale.
Pe cine reprezintă, de fapt, aceste ONG-uri?
Un alt subiect intens discutat este legitimitatea acestor organizații.
Deși ONG-urile susțin că reprezintă „societatea civilă”, ele nu au un mandat democratic și nu este clar pe cine reprezintă concret.
Mai mult, unele organizații sunt finanțate din granturi internaționale sau din fonduri europene, ceea ce ridică întrebări privind interesele reale din spatele unor campanii agresive împotriva proiectelor energetice românești.
Există și suspiciuni, vehiculate de unii experți în energie, că blocarea unor investiții strategice din România ar putea servi indirect interesele unor mari companii energetice din afara țării.
Într-un context european în care piața energiei este extrem de competitivă, fiecare capacitate de producție contează. Cu cât România produce mai puțină energie intern, cu atât dependența de importuri crește.
Hidrocentralele – infrastructură strategică, nu proiecte locale
Hidrocentralele nu sunt simple surse de energie.
Ele au roluri multiple:
– produc energie electrică la costuri relativ reduse
– stabilizează sistemul energetic în perioadele de consum ridicat
– contribuie la reducerea riscului de inundații
– pot funcționa ca „baterii naturale” ale rețelei electrice.
Din acest motiv, tot mai mulți experți susțin că proiectele hidroenergetice majore ar trebui incluse explicit în strategia de securitate energetică a României.
Într-o astfel de viziune, aceste investiții ar trebui tratate la fel ca infrastructura militară sau rețelele critice ale statului.
În mediul politic și energetic există tot mai multe voci care cer ca marile proiecte hidroenergetice să fie declarate infrastructură strategică națională.
O astfel de măsură ar putea permite:
– proceduri administrative accelerate
– protejarea proiectelor strategice de blocaje birocratice
– prioritizarea investițiilor esențiale pentru sistemul energetic.
Susținătorii acestei idei afirmă că niciun stat nu își poate permite să lase investiții energetice strategice blocate ani de zile în instanță.
Costul real al blocajelor
Blocarea hidrocentralelor nu înseamnă doar dispute juridice.
Costurile sunt suportate direct sau indirect de cetățeni:
– miliarde de euro investiți fără a produce energie
– prețuri mai mari la electricitate
– dependență mai mare de importuri
– risc crescut pentru stabilitatea sistemului energetic.
O întrebare tot mai des pusă în sectorul energetic
În final, disputa dintre ONG-uri și stat ridică o întrebare fundamentală.
Cine decide, de fapt, viitorul energetic al României?
Statul, prin strategia sa energetică, sau organizații private care pot bloca proiecte prin procese succesive?
Pentru mulți specialiști din sector, răspunsul este clar: infrastructura energetică majoră trebuie să fie parte din strategia de securitate națională.
În lipsa unei astfel de abordări, România riscă să își blocheze singură investițiile strategice și să rămână dependentă de energia produsă în alte țări.
Disputa dintre proiectele hidroenergetice și organizațiile de mediu reflectă o problemă structurală mult mai profundă: lipsa unei strategii clare și ferme privind infrastructura energetică a României.
Infrastructura strategică a unui stat nu poate depinde la nesfârșit de procese inițiate de organizații private care nu au responsabilitate directă față de sistemul energetic sau față de consumatorii români.
În spațiul public apar tot mai des întrebări incomode: pe cine reprezintă, de fapt, aceste ONG-uri atunci când reușesc să blocheze investiții energetice de miliarde de euro? Interesele comunităților locale și ale economiei românești sau agenda unor grupuri de influență externe?
Criticii acestor organizații spun că activismul radical împotriva hidrocentralelor ridică semne de întrebare serioase, mai ales în contextul în care România are nevoie de capacități noi de producție pentru a-și menține independența energetică. Într-o piață europeană extrem de competitivă, fiecare megawatt produs intern contează.
Blocarea sistematică a unor proiecte hidroenergetice majore nu afectează doar planurile investiționale ale statului, ci poate avea consecințe directe asupra securității energetice. Cu cât România produce mai puțină energie intern, cu atât dependența de importuri crește.
În aceste condiții, tot mai mulți specialiști din sectorul energetic avertizează că proiectele hidroenergetice trebuie tratate drept infrastructură strategică națională, iar blocarea lor prin procese repetate riscă să transforme investiții esențiale pentru România în simple șantiere abandonate.
Iar costul final al acestor blocaje nu este suportat de organizațiile care deschid procesele, ci de cetățeni: prin energie mai scumpă, prin dependență energetică tot mai mare și prin miliarde de euro din bani publici investiți în proiecte care rămân nefolosite.
Într-o astfel de situație, întrebarea devine inevitabilă: poate un stat să își lase infrastructura energetică strategică la discreția unor litigii inițiate de organizații private sau este momentul ca aceste proiecte să fie tratate, fără echivoc, ca parte a strategiei de securitate națională?
Foto: ”freepik.com”
