Clopotele se numără printre cele mai vechi instrumente muzicale ale umanității, bucurându-se de o istorie de peste 5.000 de ani. Utilizarea clopotelor nu s-a mărginit numai la rolul jucat în cadrul ceremoniilor religioase, ci acestea au constituit și instrumente de informare și alarmare a populației în caz de pericol.
Cuvântul „clopot” din limbile moderne europene („klok” – în olandeză, „klokke” – în daneză, „klocka” – în suedeză, „cloche” – în franceză, „Glocke”– în germană, „kolokol” – în rusă) se pare că derivă dela celticul „clocc”. Termenul grecesc „kampana” este înrudit cu cel latin „campana” sau „campanola” și cu celslavon „kampan”, iar cel englez „bell” și cel vechi latin „tintinabulum” sunt de proveniență poetică.
Cele mai vechi clopote provin din China, unde au fost turnate cu 3.000 de ani î.Hr., fiind folosite atât ca instrumente muzicale, cât și pentru semnale sonore necesare cultului religios.
În culturile Asiei, clopotul a jucat din vechime un rol semnificativ, fiind considerat în India ca instrumentul care reunește în sine toate tonurile. Zeii indieni erau purtători de clopoței pentru a respinge demonii, pagodele și templele erau împodobite cu clopote sau clopoței tocmai pentru ca răul să nu poată pătrunde și pentru a marca armonia și întâlnirea dintre cer și pământ.
CLOPOTELE ÎN VECHIUL ȘI NOUL TESTAMENT
Cultura iudaică antică nu a acordat clopotelor aceeași valoare precum religiile Asiei. Cu toate acestea, treptat, clopoței de mici dimensiuni au început să fie folosiți în cult. După cum știm, numele lui Dumnezeu – Yahve –nu era permis să fie rostit sau auzit în Vechiul Testament, așa cum Dumnezeu nu putea fi văzut, iar omul să mai trăiască. Când arhiereul îi rostea numele în templu, s-a creat obiceiul să se facă zgomot, pentru ca acesta să nu fie auzit clar. Mai târziu, zgomotele au fost înlocuite cu clopoței. Astfel, clopoțeii au devenit un indiciu acustic pentru numele lui Yahve, dar și un simbol pentru numele Său, un Dumnezeu de negrăit. Acesta este contextul în care iudaismul a creat legătura dintre clopot și vestirea cuvântului Dumnezeu, în timpul căreia se rostea numele Acestuia.
În Vechiul Testament sunt amintiți, de asemenea, clopoțeii atârnați de unul dintre veșmintele arhiereului, anume meilul (veșmânt asemănător stiharului).
Cartea Ieșirii ne spune că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-i facă veșminte lui Aaron pentru a sluji lui Dumnezeu cu ele în cortul adunării. Meilul trebuia să aibă, la poale, ciucuri de mătase violetă, stacojie, vișinie și de in răsucit, iar, printre ciucuri, clopoței de aur de jur împrejur, un ciucure și clopoțel de aur: „Și acesta va fi pe Aaron în timpul slujbei, când va intra în cortul sfânt, înaintea Domnului, și când va ieși, casă se audă sunetul clopoțeilor și să nu moară” (Ieșire 28, 35).
Semnificația clopoțeilor de pe veșmântul arhiereului este legată de numele lui Yahve, care trebuia rostit de arhiereu în cortul adunării, doar sunetul acestora protejându-l de moarte. Mai târziu, după cum reiese din Înțelepciunea lui Iisus Sirah, iudaismul a pierdut această semnificație, interpretând sunetul clopoțeilor de pe veșmântul arhieresc ca amintire a fiilor lui Israel în fața lui Yahve: „Ca să răsune clopoțeii la umblarea Lui și auzit să facă sunetul în templul Domnului, amintindu-i de fiii poporului Său” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 45, 12).
Folosirea clopoțeilor la intonarea psalmilor este, deasemenea, menționată în Vechiul Testament. În drum spre Ierusalim erau folosiți clopoțeii pentru a lua tonurile necesare cântării Psalmului 122, unul dintre „psalmii treptelor” cântați în pelerinajul la templul din Ierusalim. Acești „psalmi ai treptelor” (psalmii 119-133) erau intonați în urcușul către „curțile Ierusalimului”, deoarece, din orice parte am merge spre Ierusalim, trebuie să urcăm. Cântarea psalmilor însoțiți de clopoței semnifica urcușul spiritual al pelerinului către Ierusalimul ceresc.
Singura referință în Noul Testament este cea a Sfântului Apostol Pavel din 1 Corinteni 13, 1, unde spune că, dacă cineva ar vorbi nu doar în limbile oamenilor, ci și în cele ale îngerilor, dar nu are dragoste, este asemenea „aramei sunătoare și chimvalului răsunător”. Chimvalul este un instrument de cântat format din două talere care se lovesc unul de altul, pentru a marca, în special, ritmul unei melodii. Acestea aveau uneori și clopoței atârnați de margini sau erau chiar turnate sau lucrate sub forma unui clopot mai deschis.
Din februarie 313, prin înțelegerea de la Milano, dintre împărații Constantin cel Mare și Liciniu de a nu-I mai persecuta pe creștini și a le dărui înapoi locașurile de cult și proprietățile confiscate, cultul a cunoscutun avânt și o dezvoltare fără precedent, putând să se dezvolte liber și nestingherit. Începând cu veacul al IV-lea este menționată folosirea clopotelor și a toacei în cadrul comunităților creștine, ele impunându-se ca o necesitate practică de a-i chema pe membrii comunității la rugăciune.
Astfel, în tradiția creștină se introduce o interpretare alegorică a folosirii acestuia în cult: clopotul este un simbol al vestirii Evangheliei de către Apostoli. Această semnificație a rămas esențială de-a lungul veacurilor, fiind fundamentată de faptul că numele celor patru evangheliști au fost cele mai iubite inscripții trecute pe clopote în secolele următoare.
În Canoanele lui Ipolit, redactate undeva în Egipt, în secolul al IV-lea, se menționează că, după împărtășirea întregului popor, la semnul clopotului, să fie recitați psalmi cu toată atenția . Aceasta este una dintre primele mențiuni referitoare la uzul clopotului în cadrul efectiv al cultului, nu doar ca instrument muzical care cheamă la rugăciune.
Începând cu secolul al IV-lea, în mănăstirile Egiptului s-au întrebuințat mici clopote pentru a marca momentele zilei liturgice și pentru a chema frații la rugăciune, dar și pentru rolul lor apotropaic, de îndepărtare a duhurilor rele. Un clopoțel agățat de un toiag în formă de T (= crucea în formă de T) este atribuit Sfântului Antonie, sfântul egiptean al deșertului, acesta servind la alungarea demonilor care duc în ispită.
Zona în care clopotele au căpătat o largă utilizare în cultul creștin a fost Apusul Europei Din viața Sfântului Patrick al Irlandei (sec. V) știm că un călugăr itinerant avea cu el un toiag, o carte (Biblia) și un clopot. Importanța clopotului în spațiul irlandez reiese din faptul că Sfântul Forckernus, de origine irlandeză, a devenit, în Evul Mediu, ocrotitorul turnătorilor de clopote.
Drumul clopotelor din Nord și din Sud spre Europa continentală s-a făcut prin țările germanice și prin Italia.
În Italia, de exemplu, se crede că ele au fost folosite pentru prima dată în provincia Campania, iar cel care le-a introdus în biserică ar fi fost Paulin de Nola, de aici venind și termenul latin pentru clopote: „campana”
Grigorie de Tours și Benedict de Nursia (sec. VI) se referă în operele lor nu numai la folosirea clopotelor în mănăstiri, ci și la întrebuințarea lor în parohii, pentru anunțarea serviciului religios de duminică. Grigorie de Tours menționează faptul că în biserica Sfântului Martin clopotele erau trase de sfoară. Din secolul al VII-lea, acestea apar tot mai des în inventarele bisericilor, iar sacramentarele apusene din secolul al VIII-lea cuprind rugăciuni speciale pentru binecuvântarea lor.
În vremea împăratului Carol cel Mare (768-814), turnarea clopotelor a cunoscut un adevărat avânt, călugării benedictini devenind renumiți pentru clopotele realizate în timpul Evului Mediu. Din secolulal X-lea, clopotele au început să poarte nume, în special în Apusul Europei. Papa Ioan al XIII-lea este considerat părintele acestui obicei, deoarece, în anul 968, a datunui clopot al bisericii Sfântul Ioan „în Lateran” (SanGiovanni in Laterano) numele Ioan, fie după numele bazilicii, fie după al său.
Începând cu secolul al IX-lea, clopotele au pătruns și s-au răspândit și în Orient, unde, începând din secolul al IV-lea, se impusese toaca pentru chemarea la rugăciune.
Schimburile comerciale și culturale dintre Bizanț și statele occidentale au condus la împrumutarea clopotelor de către creștinii răsăriteni. Procesul adoptării acestora a fost însă unul lent, deoarece răsăritenii țineau încă mult la tradiția toacei de lemn. Mănăstirea Marea Lavră din Muntele Athos a primit, de asemenea, un clopot, iar între secolele XIII- XV acestea s-au răspândit tot mai mult. Extinderea folosirii clopotelor în Răsărit a primit un avânt deosebit mai ales după instaurarea Imperiului Latin de Răsărit(1204-1261) la Constantinopol.
Clopotele nu s-au răspândit în Orientul Mijlociu ortodox în aceeași măsură din cauza ocupației musulmane, care nu permitea creștinilor tragerea clopotelor. În Peninsula Balcanică, în special în Serbia și Bulgaria, invazia și ocupația turcilor, începând cu secolul al XIV-lea, a condus, de asemenea, la înlăturarea clopotelor din biserici și mănăstiri, după ce abia își făcuseră drum din Apus în aceste regiuni.
Clopotele în Țările Române
Cele mai vechi clopote din Biserica Ortodoxă Română datează din veacul al XIV-lea. Voievozii români și ctitorii de biserici din Țările Române și-au înzestrat ctitoriile cu cele necesare cultului, deci și cu clopote.
Primele clopote s-au turnat în Transilvania, evident prin influența apuseană asupra acestui ținut. De la sfârșitul veacului al XIV-lea, sunt menționați turnătoride clopote veniți din Transilvania și Occident, ce petreceau vreme îndelungată la curțile domnești din Valahia și Moldova. Aceștia turnau clopote pentru mănăstirile românești, între cele mai vechi numărându-se cel de la Cotmeana(1385) și Cozia(1395).
Inscripția păstrată pe clopotul de la Cotmeana este următoarea: „În zilele binecredinciosului domn Ioan Dan Voievod, a făcut acest clopot (campana) jupânul Dragomir, fiul egumenului Dragomir în anul 6893(1385)”.
Inscripția păstrată pe clopotulde la Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân,este următoarea: „În numele Sfintei și de viață începă-toarei Treimi, s-a făcut acest clopot în zilele marelui IoanMircea Voievod, în anul 6903 (1395), luna aprilie 4”
În Moldova, cele mai vechi clopote păstrate datează din timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Cel mai vechi clopot păstrat a fost dăruit de domnitorul moldovean, în 1477, Episcopiei de Roman. Inscripția acestui clopot are următorul conținut: „Ștefan Vo<i>evod, cu mila lui Dumnezeu domn al Moldovei, fiul lui Bogdan Vo<i>evod, a făcut acest clopot (campana) la mitropolia din târgul Romanului, la templul Sfintei Vineri, în anul 6985”
În anii imediat următori, Ștefan cel Mare a donat clopote tuturor marilor sale ctitorii, între care Putna, Voroneț și Neamț. La început, în Țările Române clopotele erau numite „campana” sau „zvon”, pentru ca, începând cu veacul al XVII-lea, să-și facă apariția termenul de „clopot”
Clopotele au fost folosite intens până la căderea Constantinopolului sub turci, care au interzis creștinilor tragerea acestora, permițându-le totuși baterea toacei.
Mănăstirea Cotmeana, una dintre ctitoriile de seamă ale lui Mircea cel Bătrân, adăpostește cel mai vechi clopot din Țara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385. Acest clopot are o istorie foarte zbuciumată. În timpul primului Război Mondial, între anii 1916-1918, aliații germano-maghiari au strâns și au topit mai toate clopotele din Țara Românească.
Dacă pe timp de război clopotele sunt topite și se fac tunuri și arme, în vreme de pace se topesc tunurile pentru a se turna clopote din ele. Foarte adesea se întâlnește pe clopote inscripția: „Pacea să fie primul lui sunet”. După al Doilea Război Mondial, s-au turnat clopote cu inscripția: „Cine se atinge de mine pierde războiul, acesta este un lucru probat de două ori” (în limba germană sunt două versuri cu rimă: „Wer mich berührt, den Krieg verliert, zwei mal schon ausprobiert”). Clopotul este un simbol al păcii și al libertății. El vestește pacea și este aducător de pace.
La chemarea clopotelor, creștinii vin la biserică, unde se află sub protecția Sfintei Cruci, aflate deasupra acesteia, dar și deasupra clopotniței. Rugăciunea de binecuvântarea Sfintei Cruci ce se așază deasupra Bisericii și a clopotniței cere ca aceia ce se vor închina acesteia la trecerea prin fața bisericii să fie binecuvântați, apărați și păziți nevătămați de tot răul. Astfel, clopotele îi cheamă pe creștini să trăiască taina Crucii, ca taină a Învierii în Biserică, deoarece prin Cruce „a venit bucurie la toată lumea”.
Pornindu-se de la exegeza Vechiului Testament, unde trâmbițele chemau poporul la rugăciune, clopotele și toaca au fost considerate simbol al chemării Bisericii lui Dumnezeu, dar și al vestirii Evangheliei.
Părintele Alexander Schmemann considera că Sfânta Liturghie este,în primul rând, o
Taină a Adunării. Hristos a venit „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați”(Ioan 11, 52). Dar cine îi cheamă astăzi pe creștini la rugăciunea din biserică? Clopotele și toaca. Când clopotele ne cheamă, în fiecare duminică și sărbătoare, nu pornim spre locașul sfânt pentru rugăciunea individuală, ci pentru ca să ne adunăm și să constituim Biserica. Primul sens al cuvântului „Biserică” nu se referă la locașul de piatră, ci definește adunarea noastră în numele lui Hristos, ca mădulare ale trupului Său.
Creștinii se adună însă în Biserică la chemarea clopotelor și a toacei, care împreună semnifică glasul lui Dumnezeu, Care își adună Biserica Sa din cele patru vânturi.
Astfel, comunitățile creștine ale primelor veacuri erau formate din cei chemați dintre iudei și păgâni, adică aceia careau răspuns chemării lui Dumnezeu de a deveni membri ai Trupului Său. De atunci și până acum Dumnezeu își adună mereu Biserica Sa prin glasul clopotelor, promițându-i acesteia că nici porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Astfel, ca o primă semnificație fundamentală a chemării la rugăciune a clopotelor și a toacei putem reține chemarea la adunarea euharistică a Bisericii, locul de unde creștinul iese mereu biruitor și plin de har.
Sunetul clopotului este glasul lui Dumnezeu. Chemările toacei sunt glasurile îngerilor. Ambele punctează timpul, făcând ca acesta să nu fie doar timp care trece fără sens (chronos), ci timp marcat de sensul istoriei lui Dumnezeu cu lumea (kairos). Atunci când sunetul clopotului sau cel al toacei punctează timpul, acesta se umple de sens, devenind timp al istoriei mântuirii. Sunetul clopotului este chemarea lui Dumnezeu, iar adunarea noastră în Biserică este răspunsul la această chemare la comuniune. Când clopotul sună, glasul veșniciei răsună și cheamă pe tot omul aflat înlăuntrul istoriei să lase toate ale lumii și să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeul cel Veșnic. Așa cum Hristos, prin Întrupare, a punctat definitiv istoria liniară a lumii, deschizându-o spre veșnicie, clopotul ne cheamă să refacem traseul invers: să ne adunăm în casa lui Dumnezeu, ieșind din liniaritatea istorică, pentru a ne deschide veșniciei, a ne face asemenea Lui, Cel care a devenit asemenea nouă. Răspunzând chemării clopotului sau a toacei, lăsăm toate cele lumești și mergem să pregustăm ceva din taina Împărăției lui Dumnezeu ce se revelează în Biserică. După ce ne-am umplut de darurile ce izvorăsc din Dumnezeu Însuși, ne întoarcem în lume sfințiți și plini de har, ca martori ai Împărăției Sale pe pământ.
Rânduiala binecuvântării și sfințirii clopotului se săvârșește, de obicei, în ziua în care sunt instalate, în mod festiv, în clopotniță.Rânduiala liturgică prevede citirea psalmilor Laudelor de la Utrenie (148 și 150) imediat după rugăciunile începătoare, introducându-ne în sfera unei semnificații centrale a glasului clopotului, cea a doxologiei și a laudei Domnului. Pe lângă chemarea pe care clopotul o adresează tuturor de a se strânge în Casa Domnului, el îi aduce prima laudă și cântare de slavă lui Dumnezeu prin glasul său. Aceasta reprezintă una dintre cele mai frumoase forme ale teologiei, anume cântarea de slavă adusă lui Dumnezeu cu toată ființa. Nimic nu este mai frumos decât un cântec curat, o sfântă laudă adusă Preasfintei Treimi. „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Psalmi 150, 6), astfel cântă inima utrenică a „dreptei slăviri”, a Ortodoxiei.
De ce se trag clopotele?
Clopotele creștine sunt trase spre a marca evenimente deosebite din viața unei comunități. Într-unfel se bat clopotele când trebuie împrăștiați norii, altfel când vine furtuna, în alt fel pentru Sfânta Liturghie și în alt fel pentru laudele bisericii, în alt fel în zile de rând și în cele de sărbătoare, altfel când moare cineva și așa mai departe. Un bun credincios, în special de la sat, știe de ce se trag clopotele numai din modul baterii acestora. O formulă deosebit de complexă, ce exemplifică diferitele funcții și bătăi ale clopotului, păstrată și transmisă în limba latină, este următoarea:
Laudo deum verum, plebem voco, congrego clerum, defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro (Îl laud pe adevăratul Dumnezeu, chem poporul, adun clerul, îi plâng pe morți, alung trăsnetele și înfrumusețez sărbătorile).
Molitfelnicul nu vorbește simplu despre sunetul clopotului, ci amintește de „glasul” sunetului său. Glasul este propriu ființei umane, astfel că rugăciunile personalizează clopotul în timpul binecuvântării turnării și sfințirii acestuia. Clopotele sunt auzite de urechi, dar ele răsună în inima omului, înălțându-i sufletul către Dumnezeu.
Clopotele, la fel ca trâmbițele, sunt cele ce vestesc, în mod special, victoria și biruința. Sunetul lor este melodios și dulce. Sunetul toacei este mai auster și cheamă la nevoință, la post și rugăciune. Toaca ne cheamă la austeritate și sacrificiu, la dăruire de sine, la înfrângerea voinței și la luptă împotriva diavolului și uneltirilor acestuia. Tipicul bisericesc rânduiește ca toaca să se bată înaintea clopotului, ceea ce arată că, mai întâi, trebuie exersate nevoințele și strădaniile duhovnicești amintite, iar abia apoi vom avea parte de biruința arătată și cântată de clopote.
Astfel, alternanța toacă –clopot în cultul bisericesc semnifică un mare principiu al vieții creștine: fără Golgota nu există Tabor, fără jertfă și lepădare de sine nu există viață dusă în lumina cea necreată a Schimbării la Față.
În timpul Triodului, vreme de post, rugăciune și priveghere prin excelență, se bate mai întâi toaca, iar apoi se trag clopotele. Toaca, simbol al austerității, al ascezei și întăririi voinței, se bate în Postul Mare la vremea Pavecerniței, dar și la deniile importante din săptămâna a cincea și din Săptămâna Mare. Utrenia Prohodului Domnului se începe numai cu bătaia toacei, fiind cea mai tristă slujbă a Bisericii. În Sâmbăta Mare nu se trag clopotele, deoarece este acea zi în care peste întreg pământul domnește tăcerea, după cum frumos ne rugăm în cântarea heruvimică de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu vecernia care se săvârșește în această zi: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cucutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească,căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor vinesă Se junghie și să Se dea mâncare credincioșilor”.
Zilele de sărbătoare sunt diferențiate de cele de rând tot prin bătaia toacei și a clopotelor. În zilele de rând, se bate toaca și se trage clopotul într-o singură stare, după rânduiala prevăzută de tipic la fiecare dintre serviciile liturgice. În zilele de duminică, precum și la praznicele împărătești și la sfinții cu polieleu, la începutul Laudelor Mari (Vecernia și Utrenia) și la începutul Sfintei Liturghii, se bate toaca mică de lemn într-o singură stare în jurul bisericii, iar apoi se bate toaca mare și se trag clopotele în trei stări alternativ, în ordinea toacă – clopote.
Alternând între zilele de rând și cele de sărbătoare, toaca și clopotele ne cheamă spre ziua cea neînserată a Împărăției. În Săptămâna Luminată se bat toaca și clopotele în același timp, la toate serviciile religioase.
Împreună sună bucuria și biruința vieții asupra morții, a legăturii dintre Cruce și Înviere. Toaca este simbolul ascezei, al Crucii, iar clopotul este simbolul biruinței asupra morții, al Învierii. Astfel, toaca și clopotul devin, prin rânduielile tipiconale, cei dintâi teologi ai Bisericii. Cea mai complexă batere a clopotelor și a toacei are loc la a doua Înviere sau la Vecernia zilei din lunea Sfintelor Paști. După vohodul cu Sfânta Evanghelie, se cântă solemn prochimenul Învierii Domnului: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni”. După aceasta se citește Sfânta Evanghelie, iar, la sfârșitul fiecărui verset, se sună clopoțelul de pe Sfânta Masă, se bate în toaca mică, apoi în toaca mare și în clopot deodată, pentru ca, la sfârșitul citirii, să sune toate deodată „ca semn de slavă a Celui Ce a înviat din morți”.
La venirea arhiereului în vizită canonică, se trag clopotele atât la sosire, cât și la plecare. Prezența sa, chip al Marelui Arhiereu Hristos, face ca biserica locală respectivă să trăiască bucuria prezenței Mirelui în mijlocul ei, de aceea clopotele răsună îndelung.
Clopotele participă la viața umană în totalitatea sa. Aceasta înseamnă că participă chiar și la veșnicia noastră, cântând atunci când părăsim lumea aceasta, în drum spre împărăția lui Dumnezeu. De la naștere până la moarte, sunetul clopotelor ne însoțește. Ele bat duios și plâng, când sufletul unui creștin se desprinde din lumea aceasta, după ce întreaga viață l-au chemat și l-au îndemnat la lucrarea poruncilor dumnezeiești.
Imediat după moartea unui creștin se trag clopotele într-un ritm care transmite tristețe, mai ales la sat, pentru a marca plecarea aceluia din mijlocul Bisericii luptătoare spre Biserica biruitoare din ceruri.
Biserica Ortodoxă nu a acceptat instrumentele muzicale în cult. Toaca și clopotele nu se folosesc în cadrul liturgic propriu-zis, ci în afara acestuia și, cel mai adesea, înainte de începerea serviciilor liturgice. Folosirea clopoțelului în altar sau a clopotelor și a toacei în timpul unor servicii liturgice sau procesiuni se limitează doar „la semnale de atenționare sau de marcarea acelor momente”.
Cea mai veche atestare a folosirii clopoțelului în cult se întâlnește în Canoanele lui Ipolit, care redau ordinea liturgică a Bisericii din Alexandria în secolul al IV-lea. În acestea se menționează ca, după împărtășirea poporului, să se sune clopoțelul și să fie apoi recitați psalmi cu cea mai mare atenție.
Chiar dacă Biserica nu le-a acceptat în cultul propriu-zis ca instrumente muzicale, toaca și clopotele sunt folosite cu mare măiestrie în toate Bisericile Ortodoxe, rămânând glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la lucrare duhovnicească. Biserica răspunde la acest glas de chemare al Domnului prin miile de glasuri umane ce-i înalță, din suflet, cântare de slavă Creatorului.
Glasul clopotului simbolizează și trâmbița cu care îngerul va vesti sfârșitul lumii și învierea morților pentru înfricoșătoarea Judecată de apoi. Cerul nou și pământul nou, văzute de Sfântul Ioan Evanghelistul (Apocalipsă21, 1), când Dumnezeu va fi totul în toate, va fi anunțat într-o „clipeală de ochi”, cu „trâmbița cea de apoi”, care va suna, și „morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba” (1 Corinteni 15, 52). Noul Ierusalim este cetatea în care i se va cânta lui Dumnezeu din alăută(Apocalipsă 5, 8) și trâmbiță ( Apocalipsă 8, 2), alături de glasul zecilor de zeci de mii de îngeri. Ceea ce este însă radical diferit față de chemarea clopotului de pe pământ este faptul că acele instrumente vor cânta numai cântare de slavă, bucurie și biruință, nu vor mai cânta moartea și lacrimile, deoarece „moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsă 21, 4).
Toaca și clopotele ne cheamă o viață întreagă la rugăciune, să venim la Biserică spre a ne sfinți sufletele și viața, pentru ca fiecare să devină „făptură nouă” și să se mântuiască. La sfârșitul lumii, la Judecata de apoi, vom fi chemați în sunet de trâmbiță înaintea lui Dumnezeu. La această ultimă chemare, când Dumnezeu „va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de trâmbiță” (Matei 24,31), prezența nu mai este opțională sau facultativă, așa cum se întâmplă când ne cheamă clopotele și toaca, ci obligatorie. Astfel, nu ne mai rămâne decât să ne rugăm Bunului Dumnezeu, prin intermediul stihirii de la sfârșitul Slujbei desfințire a clopotului, să ne dea înțelepciunea de a asculta glasul Său înainte ca sfârșitul să ne găsească precum fecioarele neînțelepte, fără untdelemn în candele și fără îmbrăcăminte de nuntă: „Doamne, Cel ce odată, la început, toate le-ai zidit fără mijlocire, iar acum toate le faci prin mijlocire, depărtează prin glasul acestui sfințit clopot toată nepurtarea de grijă și lenea din inimile credincioșilor Tăi și înrădăcinează în ei, cu evlavie, frica Ta; și, cu puterea Ta, fă-i sârguitori la rugăciune și grabnici la tot lucrul bun, cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Tăi, ca un Mult-milostiv”.
Extras din ”Istoria și semnificația clopotului și a toacei în Biserica Ortodoxă”, Pr. profesor Daniel Benga, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2016.
Sursă text:
– Pr. profesor Daniel Benga, ”Istoria și semnificația clopotului și a toacei în Biserica Ortodoxă”, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2016
Accesează și:
– Clopotele reprezintă glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la rugăciune – Patriarhul Daniel – ”basilica.ro”
– Sfințirea și ridicarea clopotelor Catedralei Naționale – ”basilica.ro”
