O hotărâre recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție aduce precizări importante privind răspunderea penală a martorilor în procesul penal. Instanța supremă a stabilit că refuzul de a da declarații, în anumite condiții, poate fi încadrat în infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal.
Decizia nr. 54/2026 a fost pronunțată la 23 martie 2026 de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a unei sesizări formulate de Curtea de Apel București – Secția I penală, într-un dosar aflat pe rolul acestei instanțe.
Întrebarea adresată instanței supreme
În fața instanței supreme a fost ridicată următoarea chestiune de drept:
„În interpretarea dispozițiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații?”
Această întrebare a venit în contextul unor practici neunitare la nivelul instanțelor, fiind necesară o interpretare clară și obligatorie.
Când devine refuzul infracțiune
Potrivit interpretării date de ÎCCJ, există situații în care simplul refuz al martorului de a face declarații echivalează, din punct de vedere juridic, cu mărturia mincinoasă. Este vorba despre cazurile în care:
– persoana este citată legal în calitate de martor;
– i se explică obiectul audierii (faptele sau împrejurările relevante);
– i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale;
– cu toate acestea, refuză în mod total să dea declarații, fie înainte, fie după depunerea jurământului sau a declarației solemne;
– nu se află într-o situație în care legea îi permite să refuze.
Instanța supremă subliniază că refuzul complet de a coopera, în aceste condiții, afectează actul de justiție și poate atrage răspunderea penală.
Situațiile în care refuzul este permis
Hotărârea ÎCCJ menține însă garanțiile legale existente pentru martori. Astfel, refuzul de a declara nu constituie infracțiune atunci când se încadrează în cazurile expres prevăzute de lege, cum ar fi:
– existența unui secret profesional sau a unei obligații de confidențialitate opozabile organelor judiciare;
– relația de rudenie apropiată cu suspectul sau inculpatul (soț, ascendenți, descendenți, frați etc.);
– riscul de autoincriminare, caz în care martorul beneficiază de dreptul la tăcere.
În aceste situații, refuzul este legitim și protejat de lege.
Sesizarea adresată ÎCCJ a vizat tocmai lămurirea unei practici neunitare: dacă tăcerea totală a martorului poate fi sancționată penal, chiar și în lipsa unei declarații propriu-zise. Prin decizia pronunțată, instanța supremă a oferit un răspuns clar, stabilind că o astfel de conduită poate întruni elementele infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Conform legislației procesual penale, dezlegările date de completul specializat al ÎCCJ devin obligatorii pentru toate instanțele după publicarea în Monitorul Oficial.
Hotărârea are un efect direct asupra modului în care sunt audiați martorii și asupra conduitei acestora în procesul penal. Practic, se consolidează obligația de cooperare cu organele judiciare și se limitează posibilitatea refuzului nejustificat de a da declarații.
În același timp, instanța reafirmă echilibrul necesar între această obligație și drepturile fundamentale ale persoanei, în special dreptul la tăcere și protecția împotriva autoincriminării.
Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție oferă o interpretare de principiu care va ghida practica judiciară în materia mărturiei mincinoase. Mesajul este clar: refuzul de a declara nu este, în sine, interzis, dar devine sancționabil atunci când nu are un temei legal și împiedică aflarea adevărului în procesul penal.
