În fiecare an, la 21 noiembrie, este prăznuită prima mare sărbătoare din Postul Nașterii Domnului, Intrarea Maicii Domnului în Biserică (Aducerea Maicii Domnului la Templu, în credința populară, poartă numele de Vovidenie sau Ovedenie).
Sărbătoarea „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, este considerată cea mai nouă sărbătoare dedicată Maicii lui Dumnezeu, luând naștere în secolul al VI-la, la 20 noiembrie 543, când împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare Maria, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită biserica Sfânta Maria „cea nouă”, și conform obiceiului, a doua zi după sfințire, adică la 21 noiembrie, a început să fie serbat hramul (patronul) bisericii, adică însăși pe Sfânta Fecioară Maria.
Deși nu instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de secolul al VI-lea. Există astfel o mențiune a ei din secolul al IV-lea, făcuta de Sfântul Grigorie de Nyssa. Mai există și o mărturie privind construirea unei biserici de către împărăteasa Elena în cinstea acestui eveniment. Sfântul Andrei Criteanul (secolul al VII-lea) vorbește și el despre această sărbătoare ce se ținea la Ierusalim. În secolul al VIII-lea, patriarhii Gherman și Tarasie au rostit câte o predică în cinstea acestei sărbători.
În Apus, sărbătoarea a fost adoptată de Papa Grigorie XI-lea, care a cinstit-o pentru prima dată în anul 1374, la Avignon. Ea s-a răspândit în secolul XV-XVI, în timpul papilor Sixt al IV-lea și Sixt al V-lea.
Sărbătoarea amintește faptul aducerii cu evlavie, în biserica Legii vechi, adică în templul din Ierusalim, a copilei de trei ani, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos; întâi, pentru că acest fapt, atunci când s-a petrecut, s-a împlinit într-un chip minunat și, al doilea, el cerea o pregătire pentru taina nașterii cu trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, care avea să se săvârșească prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.
Tradiția Bisericii arată motivul pentru care Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la templul Legii vechi și dăruită Domnului: Ana, cea pururea pomenită, soția lui Ioachim, care mai toată viața ei a fost stearpă, adică nu a putut naște copii, luând îndemn din cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care era și ea stearpă, mama Prorocului Samuel, se ruga, împreună cu bărbatul ei Ioachim, lui Dumnezeu, Stăpânul firii, să le dăruiască lor un copil, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui și închina lui Dumnezeu.
Ascultând rugămințile celor doi, un înger le vestește la scurtă vreme că vor avea o fată, pe care o vor numi Maria. Și așa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut începutul mântuirii neamului omenesc, pe pururea Fecioara Maria.
Sfinții Părinți și-au respectat promisiunea făcută lui Dumnezeu, astfel că, la trei ani de la nașterea Maicii Domnului, au parcurs timp de trei zile drumul de la Nazaret și au dus-o pe fiica lor la templul evreiesc din Ierusalim. Au adus-o la templu și, adunând ceată de fecioare, au întâmpinat-o cu făclii aprinse, însoțind-o până la treptele templului unde au încredințat-o preoților.
Părinții jertfelnici au înțeles că dobândirea unui copil la bătrânețe a fost un dar al Domnului și că încredințarea Mariei Templului este răspunsul unei chemări de sus, deodată cu împlinirea făgăduinței făcute.
Pentru a intra în Templu trebuiau urcate 15 trepte. Ritualul iudaic cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti un psalm. Din acest motiv, cei cincisprezece psalmi ce se rosteau cu această ocazie sunt cunoscuți sub numele de „Psalmii treptelor” (Psalmii 119-133).
Fiind încă mică, părinții au vrut să o ajute pe fetiță să urce treptele, rostind psalmii în locul ei. Dar, spre surprinderea tuturor, când a ajuns în fața treptelor Templului din Ierusalim, micuța Maria le-a urcat singură, ca o persoană matură care cunoștea drumul pe care trebuia să meargă.
Luminat de Dumnezeu, marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, a întâmpinat-o cu bucurie pe această fecioară și a binecuvântat-o zicând: „Tu ești cea în care Dumnezeu și-a proslăvit numele Său între iudei. Tu ești cea în care Dumnezeu va descoperi Mântuirea pe care a pregătit-o poporului său.”
Zaharia a dus-o în cea mai sfântă încăpere din acest loc, în Sfânta Sfintelor, camera sfântă, în care nicio femeie și nici un preot n-au avut voie să pășească, ci doar arhiereul, o dată pe an. Și aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să Se nască dintru ea, spre mântuirea lumii.
Că, de vreme ce chivotul Legii vechi nu mai era acolo de la robia babilonică, se cuvenea a sta acolo Preacurata Maria, care avea să fie chivotul cel însuflețit și adevărat al sfințeniei și care avea să poarte nu tablele umbrei Legii, ci pe Însuși Dătătorul Legii; nu mana care hrănea trupește, ci chiar pe Pâinea vieții, Care S-a coborât din cer spre viața lumii, adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.
În fiecare zi Maria se ruga de dimineață până la ceasul al treilea, apoi până la ceasul al nouălea se ostenea cu lucrul de mână, iar de la al nouălea ceas se ruga iarăși până târziu în noapte. Și în fiecare seară Arhanghelul Gavriil, arătându-i-se împreună cu alți îngeri, îi aducea hrană cerească, iar hrana primită de ea de la preoți o dădea săracilor.
Din vreme în vreme, Sfinții ei Părinți, Ioachim și Ana o cercetau, dar după șapte ani de la Intrarea în biserică a Maicii Domnului ei au trecut la cele veșnice.
Și a rămas Fecioara la templu, ducând sfântă viețuire până la vârsta de 15 ani. Erau la templul din Ierusalim trei rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare și văduve închinate Domnului, precum și slujitori ai templului. În acest loc de bună creștere, Sfânta Fecioară, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii și îndeosebi rugăciunea. Dar cu cât creștea cu vârsta, cu atât creștea și cu harul și se ruga mult în Sfânta Sfintelor, încât după dreptate se spunea că mai mult locuia acolo.
Documentele vremii relatează că, în vremea aceea, la Templul din Ierusalim exista o școală pentru fete, în care erau primite cele care au împlinit vârsta de 3 ani și aveau dreptul să rămână în sfântul lăcaș până la vârsta de 15 ani. Pe parcursul acestor ani, fetele învățau rugăciunea, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, dar și numeroase activități practice printre care păstrarea curățeniei în Templu, cusutul, întreținerea veșmintelor care erau folosite de Marele Arhiereu, de preoți și de leviți – diaconii din Vechiul Testament. De educația acestor eleve se ocupau văduve evlavioase, dornice să-și petreacă restul zilelor în Templu, rostind și ele rugăciuni, păstrând ascultarea și desăvârșita smerenie.
Întâi, hrana primită de tânăra fecioară prin intermediul unui înger închipuiește mâncarea cea nestricăcioasă, Trupul euharistic al lui Hristos, pe care îl vor primi credincioșii. Căci, „cu mână de înger s-a hrănit, ca ceea ce era să nască nouă negrăit, pâinea cea cerească”. Minunea hrănirii cu cele din grădina Raiului are rolul de a stimula în omul căzut memoria sa paradisiacă, de a-l chema din izolarea sa gurmandă la comuniunea prin hrană cu Dumnezeu. „Pe Adam cel ce prin putred nărav a căzut (…) la dumnezeiasca cea fără patimă și nestricăcioasă hrană, l-ai chemat pe el, Stăpână”. Maria este noua Eva, așa cum o numea, cel dintâi, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: „Eva, fecioară nepătată, a zămislit cuvântul șarpelui și a născut neascultarea și moartea. Maria, Fecioara, a zămislit credință și bucurie, ascultând de la îngerul Gavriil vestea cea bună că Duhul Domnului va veni asupra ei și Puterea Celui Înalt o va umbri și că de aceea sfântul care se va naște din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu”.
În al doilea rând, Maica Domnului este hrănită de înger pentru a fi cinstită astfel de Dumnezeu, pentru sfințenia vieții ei, fiind adusă „ca să te hrănești în Sfânta Sfintelor, ca o sfințită”. Totodată, hrana paradisiacă, pe lângă funcția biologic-alimentară, are și o funcție gnoseologică (creșterea în înțelepciune), după cum spune un irmos: „Primind hrană cerească, sporit-a cu înțelepciunea și cu Duhul”. Putere sfântă mâncând, Fecioara se pregătește „să se sfințească spre sălășluirea Împăratului tuturor”. În același cuget, Sfântul Maxim spunea că, odată cu hrana, ea primea de la înger și „învățătura desăvârșirii”, pentru a o pregăti „să cuprindă în sânul său firea dumnezeiască cea necuprinsă”.
Preacurata a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, când arhiereul a socotit să o căsătorească. Atunci Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului și preoților că ea, încă din leagăn, este făgăduită lui Dumnezeu și că ea însăși a ales o viață de feciorie neîntreruptă.
Drept aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, atunci în vârstă de aproape 80 de ani, ca, sub acest chip, să se păzească ea curată în lume; și astfel, Iosif logodnicul a luat-o în casa lui din Nazaret. Se spune că arhiereul i-a încredințat Fecioarei ca ultimă îndatorire la plecarea de la templu să participe la țeserea unei noi catapetesme (draperie brodată – mai târziu a devenit partea din lemn care separă Sfântul Altar de restul bisericii) pentru Sfânta Sfintelor, pe care Preacurata a lucrat-o cu sârguință.
Această catapeteasmă avea să se rupă în vremea Pătimirii Domnului pe Cruce. Astfel, neîntinata Maria a fost pregătită să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, viețuind în chip cu totul virtuos și asemenea îngerilor, ca un vas al sfințeniei. Intrarea în biserică a Maicii Domnului, eveniment sărbătorit în fiecare an la 21 noiembrie, ne amintește, astfel, despre virtuțile Maicii Domnului, despre fecioria ei închinată Mirelui ceresc, despre viața ei de rugăciune și despre însemnătatea sfințitoare a bisericii.
Primul Templu din Ierusalim a fost construit de către Solomon, la recomandarea profetului Natan, după un plan descoperit de Dumnezeu, în decurs de șapte ani; avea 11 m lungime, 16 m lățime și 33 m înălțime, la care se adăugau anexele din curtea exterioară. El cuprindea un vestibul, aula, Sfânta și Sfânta Sfintelor, separate de doi pereți din lemn de cedru primit de la Hiram, regele Feniciei, încrustați cu heruvimi și motive florale, placate cu aur.
În curtea interioară a Templului, care se mai numea și curtea preoților, se afla altarul arderii de tot, un vas destul de mare cu apă pentru spălările rituale – numit Marea de aramă – și alte zece vase mai mici, care serveau la spălarea animalelor pentru jertfă, iar în fața Templului se aflau două coloane cu capiteluri florale din lotus sculptat.
În Sfânta se afla altarul tămâierii, o masă din cedru, placată cu aur, pe care se aflau pâinile punerii înainte și zece candelabre din aur. Iar în Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, un chivot în care se păstrau Tablele Legii, mărturie despre revelația lui Dumnezeu și a voii Lui pe Muntele Sinai. El era considerat tronul lui Dumnezeu, fiind o dovadă a propriei Sale prezențe, revelații și existențe. Însă, Templul lui Solomon a fost de nenumărate ori profanat și jefuit, până când Nabucodonosor l-a dărâmat până-n temelii în 586 înainte de Hristos.
Abia după șaptezeci de ani, Zorobabel, la îndemnul profeților Agheu și Zaharia, a refăcut atât Templul, cât și anexele, arhiereu fiind Iosua. Acest templu, în care a intrat Maica Domnului și mai târziu însuși Iisus Hristos, a existat până în anul 70 atunci când a fost dărâmat Ierusalimul și o dată cu el și Templul.
Tradiția rabinică spune: „Cinci lucruri care se aflau în primul templu nu se mai găseau în al doilea. Acestea erau: Focul din înălțime, Untdelemnul ungerii, Chivotul Legii, Duhul Sfânt și sorții Urim și Tumim”. Duhul Sfânt a început să grăiască prin profeți, lucrând pentru a o pregăti pe cea care trebuia să-L nască pe Hristos.
În timp ce Hristos a întrunit toate cele trei slujiri (învățătorească, arhierească și împărătească), Zaharia avea doar două: arhierească și învățătorească, profetică. Văzând în Fecioara Maria Chivotul Noului Legământ, Zaharia a dus-o în Sfânta Sfintelor. Aici ea s-a pregătit pentru a deveni Templul lui Dumnezeu. De altfel, ea a parcurs cele trei etape necesare: curățirea, iluminarea și unirea cu Dumnezeu, corespunzătoare celor trei încăperi ale templului. Intrarea în Templu înseamnă pregătirea tainică a umanității lui Hristos. Din acest motiv, această sărbătoare este o anticipare a Nașterii Mântuitorului, lucru evident și în rânduiala slujbelor. Din aceasta zi încep să se cânte în cadrul Utreniei Catavasiile: „Hristos se naște, slăviți-L!…”
Tropar la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului – Glasul 4
”Astăzi, înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, Împlinirea rânduielii Ziditorului.”
Sursă text: ”pravila.ro”
Accesează și:
– 15 Noiembrie: A început Postul Nașterii Domnului – ”stiridigitale.ro”
– Intrarea în biserică a Maicii Domnului – ”doxologia.ro”
– Acatistul Intrării în biserică a Maicii Domnului – ”doxologia.ro”
– Canon de bucurie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – ”doxologia.ro”
– Pomenirea intrării în biserică a Maicii Domnului ne cheamă la sfințirea vieții, spune Patriarhul Daniel – ”basilica.ro”
– De ce este atât de mult cinstită Maica Domnului? – ”doxologia.ro”
