Biserica Ortodoxă o pomenește la 13 martie pe Hristina din Persia, una dintre martirele mai puțin cunoscute ale primelor veacuri creștine, dar a cărei jertfă a rămas vie în memoria Bisericii. Deși informațiile istorice despre viața ei sunt puține, numele său apare în mai multe sinaxare răsăritene și apusene, fapt care arată că evlavia față de această martiră s-a răspândit încă din primele secole ale creștinismului.
Sfânta Hristina a trăit în Imperiul Persan sasanid, spre sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, în timpul domniei regelui Chosroes al II-lea. În acea perioadă, creștinii reprezentau o minoritate într-un stat în care religia dominantă era zoroastrismul. Convertirea la creștinism era adesea privită cu suspiciune, iar în anumite momente autoritățile au declanșat persecuții împotriva celor care îmbrățișau credința în Hristos.
Potrivit tradiției hagiografice siriace, sfânta provenea dintr-o familie de rang înalt și purta inițial numele Yazdoi. Tatăl ei, Yazdin, era un demnitar important și guvernator al cetății Nisibis. După primirea credinței creștine, tânăra a ales numele Hristina, nume care arăta apartenența ei deplină la Hristos.
Decizia de a mărturisi credința creștină a adus asupra ei persecuția autorităților. Tradiția păstrată în Biserică spune că a fost supusă la chinuri și bătăi pentru a fi silită să renunțe la credință. Cu toate acestea, Hristina a refuzat să se lepede de Hristos. În urma torturilor la care a fost supusă, a murit, primind astfel cununa muceniciei.
Cele mai importante informații despre viața ei provin din tradiția siriacă. Autorul creștin Babai the Great a alcătuit o lucrare dedicată vieții sfintei, însă din aceasta s-a păstrat până astăzi doar partea introductivă într-un manuscris vechi.
Chiar dacă detaliile istorice sunt puține, ecoul martiriului său a depășit granițele Persiei și a ajuns în lumea bizantină. Numele Sfintei Hristina a fost păstrat în calendarul bisericesc și pomenit de generații de creștini.
Prin viața și jertfa ei, Sfânta Muceniță Hristina din Persia rămâne un simbol al statorniciei în credință. Pomenirea ei nu este doar o aducere aminte a unui martiriu din trecut, ci și o mărturie că jertfa sfinților nu este uitată, iar credincioșii îi cheamă neîncetat în rugăciune să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru lume.
