”Nihil Sine Deo”
Ziua Coroanei Române și Ziua Independenței Naționale a României, sărbătorite în data de 10 mai, marchează trei semnificații importante:
– Prima semnificație este legată de intrarea domnitorului Carol I de Hohenzollern în București, în 1866.
– A doua semnificație a datei de 10 Mai este legată de proclamarea independenței în anul 1877. La data de 9 Mai 1877, Senatul și Adunarea Deputaților au votat proclamaţia de independenţă(Independența de Stat) faţă de Imperiul Otoman. Pe 10 Mai 1877 domnitorul Carol I semnează proclamaţia de independenţă.
– A treia semnificație este legată de faptul că la 10 Mai 1881, România(Principatele Unite) a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat (primul) Rege al României.
Ziua de 10 mai amintește de sosirea în 1866, în București, a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul Rege Carol I. Cu sprijinul lui Napoleon al III-lea și al regelui Prusiei, Regele Carol I a ajuns în țară în data de 8 mai și a fost întâmpinat oficial în Capitală, în data de 10 mai, zi care a devenit Ziua Dinastiei.
Independența României
Un moment definitoriu al domniei lui Carol I a fost obținerea Independenței României față de Imperiul Otoman.
În data de 10 mai 1877, Senatul a votat proclamația de independență, iar Carol a condus personal trupele române în Războiul de Independență (1877–1878). Contribuția militară a României a fost decisivă, iar independența a fost recunoscută oficial la Congresul de la Berlin, în 1878.
În data de 10 mai 1881, Carol a fost încoronat rege, iar țara a devenit oficial regat. Această dată a fost considerată Zi Națională până în 1947 și era marcată prin ample festivități populare, fiind întreruptă doar de ocupația germană în 1917 și, ulterior, de regimul comunist.
Regele Carol I și lupta pentru Autocefalia Bisericii
Dorința de a obține Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a început încă din timpul Evului Mediu, dar a devenit o dezbatere importantă după Unirea Principatelor în 1859.
După obținerea Independenței de Stat în 1878, discuțiile despre autocefalie au fost reluate. În 1882, în data de 25 martie, în prezența Regelui Carol I, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au sfințit Marele Mir, un semn al autocefaliei de facto.
Monarhul a subliniat importanța acestui moment în Jurnalul său. Trei ani mai târziu, în 25 aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat Tomosul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, iar în data de 1 mai 1885, Sinodul Bisericii a luat la cunoștință acest act oficial.
În mesajul Regelui Carol I pentru deschiderea Sfântului Sinod, Majestatea Sa sublinia:
„Biserica, din a cărei apărare în secolii trecuţi românii îşi fac gloria lor, a fost totdeauna nedeslipită de destinele ţării. Pătruns de acest adevăr istoric şi cunoscând credinţa nestrămutată a poporului în religiunea lui strămoşească, din cea întâie zi şi în timpul Domniei Mele, am avut dinaintea ochilor mei un ţel constant, mărirea şi întărirea Bisericii Române, pentru ca ea să rămână acea mare instituţiune naţională de Stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini”.
Anul acesta se împlinesc 140 de ani de când Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală și 100 de ani de la înființarea Patriarhiei. Cu acest prilej, Catedrala Națională va fi sfințită duminică, 26 octombrie 2025, de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române.
Ziua de 10 Mai a mai fost Ziua Națională a Românei în perioada 1866 – 30.12.1947.
În anul 2015 a fost promulgată Legea nr. 103/14 care instituie această zi ca sărbătoare națională.
În data de 10 mai este aniversată Ziua Independenței Naționale a României, conform Legii nr. 189/8 iulie 2021.
Carol I, cuvântul către Senat, la primirea proclamării Independenţei din aceeaşi zi:
Când parcurgem paginile istoriei noastre, noi vedem în mod constant, că Românii datoresc conservarea lor mai ales unei virtuţi caracteristice a lor, aceea de a fi strâns uniţi în ora pericolului, aceea de a nu avea decât un cuget, decât o inimă, decât o voinţă, când se atinge de binele comun, de interesele Patriei.
Unanimitatea cu care Senatul a proclamat ruperea unor legături care de mult îşi făcuseră timpul, care nu făceau decât a împiedica România în calea sa de pace şi de civilizaţiune, făcând-o solidară cu greşeli străine şi atrăgând asupra pământului nostru rele şi calamităţi neprovocate de noi; această unanimitate este o puternică dovadă, că viu este între Domniile-Voastre spiritul bătrânilor noştri, spiritul acelor mari strămoşi, care în timpurile cele mai grele n-au disperat niciodată de soarta României.
Urmează a trăi între noi acest spirit matur şi mântuitor, urmează a se întemeia din mult în mai mult concordia între toţi fiii aceleiaşi ţări: şi am ferma convicţiune că, cu toate greutăţile ce încă ne aşteaptă, vom ajunge la limanul dorit de toţi.
Şi dar, în prevederea acestei zile mult aşteptate, acestor zile frumoase, să zicem cu toţii: Să trăiască România! Să trăiască Senatul României!
Carol I, cuvântul către Adunarea Deputaţilor:
Îmi readuc aminte cuvintele ce, sunt acum unsprezece ani, le-am rostit atunci, când pentru prima oară am pus piciorul în Palatul Naţiunii. Aceste cuvinte sunt scumpe inimii Mele; ele au fost povaţa Domniei Mele în tot şirul de ani ce am parcurs împreună.
Şi astăzi, ca şi la 10 Mai 1866, nu Mă căiesc nici că Mi-am lăsat familia, nici că M-am depărtat de ţara naşterii Mele. Nu! Nu mă căiesc că Mi-am făcut din România ţara Mea, că Mi-am făcut din naţiunea română însăşi familia Mea.
Dimpotrivă, astăzi, când cunosc mai bine frumuseţile acestei ţări şi destinele la care ea are drept de a aspira; astăzi, când am putut aprecia mai de aproape marile calităţi ce disting poporul român; – cu bucurie Îmi readuc aminte de ziua alegerii Mele de Domn, de ziua în care am venit în mijlocul Românilor, de ziua când m-aţi pus pe un Tron, ilustrat de atâţia mari şi glorioşi Domni, apărători ai Independenţei naţionale şi ai creştinătăţii în faţa semilunii.
O singură umbră acoperea anii acum trecuţi, o singură umilire exista pentru România şi pentru Domnul ei; voiesc a vorbi de acele legăminte rău definite şi fără de temeiu, care se numeau în Constantinopole “Suzeranitate” şi pentru Bucureşti “Vasalitate”.
Pentru înlăturarea acestor legăminte, nepotrivite nici cu poziţiunea, nici cu interesele, nici cu drepturile, nici chiar cu drepturile noastre ab antiquo, pentru înlocuirea lor cu legămintele secolului al nouăsprezecelea, acelea pe care State şi Popoare libere le încheie cu State şi Popoare libere, au lucrat două generaţiuni de Români, şi mai cu deosebire de la 1857 încoace.
Şi sunt în drept de a susţine că alegerea Mea, că chemarea Mea la gurile Dunării dela sorgintele marelui fluviu, că însăşi misiunea Domniei Mele n-a însemnat decât emanciparea României de aceste legăminte.
În mijlocul evenimentelor nedorite, neprovocate de noi, Înalta Poartă a rupt singură aceste legăminte. Nu noi le vom restatornici! Au nu Domniile-Voastre, au nu Corpurile Statului, au nu naţiunea întreagă au proclamat, au declarat, că prin ruperea acestor legăminte, România reintră în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca Stat de sine stătător, ca membru util, paşnic, civilizator, în marea familie a Statelor Europene?
Aparţine acum energiei şi devotamentului tuturor fiilor acestei ţări, aparţine prudenţei politice a Corpurilor Statului, aparţine acum şi Mie, iertaţi-Mi această afirmaţiune, aparţine râvnei, activităţii şi neobositelor Mele stăruinţe, de a mijloci, de a ajunge, ca noua stare politică a României să primească o consacraţiune europeană.
Când ne uităm la bunăvoinţa, la înalta solicitudine cu care Marile Puteri, cu care Auguştii Monarhi au înconjurat toate sforţările Noastre de renaştere, toate actele Noastre naţionale, fie-ne permis a spera, ba să avem ferma credinţă, că puternicul lor concurs nu va lipsi României nici în aceste momente supreme, când ea nu reclamă decât ceeace-i revine ca popor demn de a fi liber, ca ţară care n-a demeritat dela aşteptările Europei, ca Stat care are forţa şi inteligenţa de a îndeplini misiunea ce-i este trasă prin poziţiunea sa geografică.
Aceasta să o sperăm, să o credem, să o voim, şi Independenţa României, departe de a fi o jignire pentru pacea Europei, pentru liniştea Statelor vecine, am ferma convicţiune că ea va fi nu numai o satisfacţiune dată trebuinţelor noastre naţionale, dar va îndestula totdeauna un mare interes european.
Încă odată vă mulţumesc de binele cuvinte ce-Mi adresaţi în această zi memorabilă; şi Doamna asociindu-Se la aceste mulţumiri, împreună vă urăm:
– Să trăiască Deputaţii României! Şi mai presus de toţi – Să trăiască România!
Carol I, cuvântul către Cler:
În zilele mari ale României, clerul a fost pururea alături cu naţiunea, sau mai bine zicând, a fost însăşi naţiunea.
Nu putea să fie altfel nici astăzi, când naţiunea română proclamă hotărârea sa de a trăi cu propria sa viaţă, de a fi stăpână destinelor sale, de a fi de sine stătătoare.
La voturile Corpurilor Legiuitoare, Biserica aduce binecuvântările sale. Cum să nu credem în succesul cauzei noastre, cum să ne îndoim că glasul poporului nu va fi şi glasul Lui Dumnezeu?
În numele naţiunii primesc binecuvântările Clerului şi cu toţii strigăm:
– Să trăiască România! – Să trăiască Biserica ei!
Carol I, Ordinul de Zi către Armată:
În momentele grave prin care trece ţara noastră, România întreagă are ochii ţintiţi asupra voastră; ea pune în voi toate speranţele sale.
În ora luptei aveţi înaintea voastră faptele bătrânilor oşteni români; aduceţi-vă aminte că sunteţi urmaşii eroilor de la Rahova şi de la Călugăreni.
Drapelul sub care luptaţi este în mijlocul vostru însăşi imaginea Patriei. Urmaţi-l dar vitejeşte şi când odată laurii Păcii vor reînverzi pe munţii şi câmpiile României, Patria cu recunoştinţă va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului Independenţei române.
Domnul vostru vă urmăreşte cu mândrie. El în curând va fi în mijlocul vostru, în fruntea voastră. Cauza ce vă este încredinţată este o sfântă cauză. Cu noi va fi Dumnezeu, cu noi va fi victoria!
Scrisoarea Preafericitului Patriarh Daniel, 10 Mai 2025
„Ziua regalității nu este doar o data din calendar, ci este o zi de aducere aminte și de recunoștință față de regii și reginele noastre, care au scris cu fapte și cu rugăciune istoria poporului nostru. Sub sceptrul Regelui Carol I și al urmașilor săi, România a cunoscut momente de înălțare națională, de unire, întărire și de luminare a sufletului românesc ”, a transmis arhim. Clement Haralam, Marele Eclesiarh al Catedralei.
„Astăzi îi pomenim în rugăciune pe Carol I, cel care a întemeiat statul român modern și a adus independența țării noastre în 1877; pe regina Elisabeta numită de popor «mama răniților», pentru inima sa milostivă și dragostea față de oameni”.
„Îi pomenim pe Regele Ferdinand, întregitorul țării, cel care cu ajutorul lui Dumnezeu a unit provinciile românești, în anul 1918, și pe Regina Maria, sprijinul său, mama neamului, care a făcut cinste României la Conferința de la Paris, în 1919. Ne rugăm și pentru sufletul Regelui Carol al II-lea, cu toate ale sale, și al Regelui Mihai I, cel care a îndurat exilul cu demnitate”.
Surse:
– Scrisoarea Patriarhului Daniel, 10 Mai 2025 – ”casamajestatiisale.ro”
– 10.05.2025: Regii României pomeniți la Catedrala Patriarhală: „Au știut că a conduce înseamnă a sluji” – ”basilica.ro”
– 10 Mai: Ziua Regalității și Ziua Independenței Naționale a României – ”basilica.ro”
– 10 Mai, ziua cu triplă semnificație în istoria României – ”euronews.ro”
